Dinspre apă vine o adiere, spune ea. Probabil că vântul şi-a schimbat direcţia. Se apleacă în faţă, dând să se ridice.
Nu pleca încă, spune el prea repede.
Trebuie. Or să mă caute. Dacă întârzii, or să vrea să ştie unde am fost.
Îşi netezeşte fusta, îşi cuprinde trupul cu braţele şi se îndepărtează, iar micile mere verzi o urmăresc asemenea unor ochi.
39
- ASASINUL ORB -
The Globe and Mail, 4 iunie 1947
GRIFFEN GĂSIT ÎN BARCA LUI CU PÂNZE
CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ
PENTRU THE GLOBE AND MAIL
După o absenţă inexplicabilă de mai multe zile, cadavrul industriaşului Richard E. Griffen, patruzeci şi şapte de ani, considerat candidatul favorit al conservatorilor progresişti în districtul Sf. David din Toronto, a fost descoperit în apropiere de „Avilion”, reşedinţa lui de vară din Port Ticonderoga, unde îşi petrecea vacanţa. Domnul Griffen a fost găsit în barca lui cu pânze, Water Nixie, care era legată de debarcaderul său particular de pe râul Jogues. Se pare că a suferit o hemoragie cerebrală. Poliţia afirmă că nu suspectează o acţiune criminală.
Domnul Griffen a avut o carieră remarcabilă ca şef al unui imperiu comercial care cuprindea multe domenii, printre care textile, confecţii şi industrie uşoară, şi a fost elogiat pentru eforturile sale de a aproviziona trupele aliate cu uniforme şi componente de armament în timpul războiului.
Era un oaspete frecvent la adunările ţinute la casa din Pugwash a industriaşului Cyrus Eaton, şi un membru de frunte atât al lui Empire Club cât şi al lui Granite Club. Era un pasionat jucător de golf, şi o figură bine cunoscută la Clubul Regal canadian de iahting; contactat la telefon la domeniul său particular Kingsmere, primul-ministru a comentat: „Domnul Griffen a fost unul dintre cei mai capabili oameni ai acestei ţări. Pierderea lui va fi adânc resimţită.”
Domnul Griffen era cumnatul răposatei Laura Chase, care şi-a făcut în această primăvară debutul postum ca romancieră, şi lasă în urmă o soră, doamna Winifred (Griffen) Prior, persoană publică de seamă, şi o soţie, doamna Iris (Chase) Griffen, precum şi o fiică, Aimee, în vârstă de zece ani. Funeraliile vor avea loc în Toronto, miercuri, la biserica Sf. Apostol Simion.
40
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Banca din parc
De ce au existat oameni pe Zycron? Fiinţe umane ca noi, vreau să spun. Dacă e o altă dimensiune a spaţiului, n-ar trebui ca locuitorii să fi fost şopârle sau mai ştiu eu ce?
Numai în revistele S.F. Toate astea-s născociri. În realitate a fost aşa: Pământul a fost colonizat de zycroniţi care, pe parcursul a mai multor milenii după epoca despre care vorbim, şi-au dezvoltat capacitatea de a călători dintr-o dimensiune a spaţiului în alta. Aici au ajuns acum opt mii de ani. Au adus cu ei o mulţime de seminţe de plante, de aceea avem mere şi portocale, ca să nu mai vorbim de banane – e suficient să te uiţi la o banană ca să-ţi dai seama că provine din spaţiul cosmic. Au adus şi animale – cai şi câini şi capre şi aşa mai departe. Ei au fost întemeietorii Atlantidei. Pe urmă, de atâta deşteptăciune, au sărit în aer. Noi descindem din cei răzleţiţi.
Oh, spune ea. Aşa se explică. Foarte convenabil pentru tine.
La nevoie, merge. Cât despre celelalte ciudăţenii ale lui Zycron, are şapte oceane, cinci luni şi trei sori, de puteri şi culori diferite.
Ce culori? Ciocolată, vanilie şi căpşuni?
Nu mă iei în serios.
Scuză-mă. Ea îşi înclină capul spre el. Acum te ascult.
Vezi?
El spune: Înainte de distrugere, cetatea – să-i spunem pe numele de odinioară, Sakiel-Norn, care în mare s-ar traduce prin Perla Destinului – era considerată minunea lumii. Chiar şi celor care pretind că strămoşii lor au ras-o de pe faţa planetei le face mare plăcere să-i descrie frumuseţea. Prin fântânile sculptate din curţile pardosite cu ceramică şi grădinile numeroaselor ei palate curgeau izvoare naturale.
Florile abundau, iar aerul era plin de ciripit de păsărele. În apropiere se întindeau câmpii mănoase pe care păşteau 41
- ASASINUL ORB -
turme de gnarri graşi, şi livezi şi dumbrăvi şi păduri cu copaci înalţi care încă nu fuseseră tăiaţi de neguţători sau arşi de duşmani pizmaşi. Albiile seci erau râuri pe atunci; canale ce porneau din ele irigau ogoarele din jurul cetăţii, iar solul era atât de bogat încât se spunea că spicele de grâu măsurau opt centimetri de-a curmezişul.
Aristocraţii din Sakiel-Norn erau numiţi snilfarzi. Erau metalurgişti pricepuţi şi inventatori de dispozitive mecanice ingenioase, ale căror secrete le păzeau cu grijă. Până la aceasta vreme inventaseră ceasul, arbaleta şi pompa de mână, deşi nu ajunseseră încă la motorul cu combustie internă şi continuau să folosească pentru transport animalele.
Snilfarzii bărbaţi purtau măşti ţesute din fir de platină, care se mişcau odată cu pielea feţei, dar al căror rost era să
le ascundă adevăratele emoţii. Femeile îşi acopereau faţa cu voaluri dintr-o ţesătură ca mătasea, făcută din cocon de fluture chaz. Dacă nu erai snilfard şi îţi acopereai faţa puteai fi pedepsit cu moartea, întrucât impenetrabilitatea şi subterfugiul erau rezervate nobilimii. Snifarzii se îmbrăcau luxos şi erau buni cunoscători ai muzicii, şi cântau la diverse instrumente pentru a-şi etala gustul şi talentul. Se ocupau cu intrigi de curte, dădeau ospeţe somptuoase şi făceau curte cu artă nevestelor altora. Din cauza acestor aventuri aveau loc dueluri, deşi era mai de acceptat la un soţ să se prefacă a nu şti.
Micii proprietari de pământ, şerbii şi sclavii se numeau ygnirozi. Purtau tunici cenuşii, ponosite, cu un umăr gol, şi un sân gol femeile, care – se înţelege de la sine – erau vânat legal pentru bărbaţii snilfarzi. Ygnirozii îşi urau soarta, însă
ascundeau acest lucru sub masca prostiei. Când şi când puneau la cale o revoltă, care apoi era reprimată cu cruzime.
Cei mai de jos dintre ei erau sclavii, care puteau fi cumpăraţi şi vânduţi dar şi omorâţi după placul inimii. Le era interzis prin lege să citească, însă aveau coduri secrete pe care le scriau cu pietre pe pământ. Snilfarzii îi înhămau la pluguri.
42
- MARGARET ATWOOD -
Dacă un snilfard se îngloda în datorii şi devenea insolvabil, putea fi retrogradat la condiţia de ygnirod. Sau putea evita o astfel de soartă vânzându-şi soţia sau copiii pentru a-şi răscumpăra datoriile. Mult mai rar se întâmpla ca un ygnirod să dobândească statutul de snilfard, întrucât ascensiunea este de obicei mai anevoioasă decât coborâşul: chiar dacă era în stare să adune banii necesari şi să cumpere o mireasă
snilfardă pentru sine sau fiul său, se cerea şi o anumită
mită, şi putea să mai treacă ceva timp până să fie acceptat de societatea snilfardă.