Mă chinuiam închipuindu-mi-o întemniţată, zbătându-se, prinsă în capcana unei fantezii dureroase, rod al propriilor plăsmuiri, sau în capcana altei fantezii, la fel de dureroase, care nu era deloc a ei ci a celor din jurul ei. Şi când una devenea cealaltă? Unde era pragul dintre lumea interioară şi cea exterioară? Fiecare dintre noi trece zilnic pe această
poartă, folosim parole din gramatică – eu spun, tu spui, el şi ea spun – plătind pentru privilegiul echilibrului mintal cu monedă obişnuită, cu înţelesuri asupra cărora am căzut de acord.
Dar nici când era mică Laura nu era întru totul de acord.
Asta era problema? Că rămânea neclintită la nu când lucrul care se cerea era da? Şi viceversa, şi viceversa.
Laura se descurca bine, mi s-a spus; făcea progrese. Apoi nu s-a mai descurcat aşa de bine, a avut o recădere. Progrese în ce, recădere în ce? Nu trebuia intrat în asta, m-ar fi tulburat, era important să-mi păstrez energia, aşa cum trebuie să facă o proaspătă mămică.
— Ai să te faci bine cât ai zice peşte, a spus Richard, mângâindu-mă pe braţ.
— Dar nu sunt bolnavă, de fapt, am spus.
— Ştii ce vreau să spun, a zis el. Să revii la normal.
A zâmbit afectuos, aproape pofticios. Ochii i se micşorau, sau carnea din jurul lor înainta, ceea ce îi dădea o expresie şireată. Se gândea la vremea când putea să fie iar unde îi era locul: deasupra. Eu mă gândeam că o să mă turtească, 528
- MARGARET ATWOOD -
lăsându-mă fără respiraţie. Începuse să se îngraşe; mânca mult; ţinea discursuri la cluburi, la adunări importante, adunări cu greutate. Adunări interminabile, în care bărbaţi importanţi cu greutate se întâlneau şi cumpăneau, pentru că
– toată lumea bănuia – ne aşteptau vremuri grele.
Atâta oratorie poate să buhăiască un om. Am urmărit procesul, de multe ori. De vină sunt vorbele care se folosesc în discursuri. Au un efect de fermentare asupra creierului.
Poţi să vezi asta la televizor, în timpul emisiunilor politice –
cuvintele ies din gura lor ca nişte baloane de gaz.
Am hotărât să fiu bolnavă cât mai mult cu putinţă.
Mă frământam într-una din pricina Laurei. Am întors pe toate părţile povestea lui Winifred despre ea, privind-o din toate unghiurile. Nu îmi venea să o cred întru totul, dar nici să n-o cred.
Laura avusese întotdeauna o putere uriaşă: puterea de a strica lucruri fără să vrea. Nici nu avusese vreodată respect pentru teritorii. Ce era al meu era şi al ei: stiloul meu, apa mea de toaletă, rochia mea de vară, pălăria mea, peria mea de păr. Oare acest catalog se extinsese până la a-l include pe pruncul meu nenăscut? Totuşi, dacă suferea de manii – dacă
doar inventa lucruri – de ce îl inventase tocmai pe acesta?
Dar să presupunem că Winifred minţea. Să presupunem că Laura era la fel de zdravănă ca întotdeauna. În cazul acesta, Laura spunea adevărul. Iar dacă Laura spunea adevărul, atunci Laura era gravidă. Dacă într-adevăr avea să
se nască un copil, ce avea să se aleagă de el?
Şi de ce nu mi se spusese mie despre asta, în loc să i se spună unui doctor, unui străin? De ce nu mi se ceruse mie ajutorul? Am reflectat un timp la asta. Puteau exista multe motive întemeiate. Starea mea delicată ar fi fost doar unul dintre ele.
Cât despre tată, închipuit sau real, un singur bărbat era cât de cât posibil. Trebuia să fie Alex Thomas.
Dar nu se putea. Cum să se poată?
529
- ASASINUL ORB -
Nu mai ştiam cum ar fi răspuns Laura la aceste întrebări.
Ajunsese să-mi fie necunoscută, la fel de necunoscută cum e interiorul mănuşii când eşti cu mâna în ea. Era tot timpul cu mine, dar nu puteam să mă uit la ea. Puteam doar să simt forma prezenţei ei: o formă scobită, umplută cu propriile mele închipuiri.
Au trecut luni. A venit iunie, apoi iulie, apoi august.
Winifred spunea că arăt albă şi secătuită. Trebuia să stau mai mult afară, spunea ea. Dacă nu voiam să mă apuc de tenis sau golf, cum propusese ea în mod repetat – asta ar fi putut face ceva în privinţa burticii mele, de care se cuvenea să am grijă înainte de a deveni cronică – puteam măcar să
lucrez la grădina mea alpină. Era o ocupaţie care se armoniza cu maternitatea.
Nu mă pasiona grădina mea alpină, care era doar cu numele a mea, la fel ca multe altele. (Ca pruncul „meu”, dacă
stau să mă gândesc: sigur un copil schimbat, sigur ceva lăsat de ţigani; în mod sigur copilul meu adevărat – cel care plângea puţin şi zâmbea mult – fusese răpit.) Grădina alpină, la rândul ei, opunea rezistenţă în faţa îngrijirilor mele; nu îi plăcea deloc nimic din ce îi făceam. Pietrele ei alcătuiau o privelişte frumoasă – era mult granit roz, alături de piatră de calcar – dar nu reuşeam să fac să crească ceva în ea.
M-am mulţumit cu cărţile – Plante perene pentru gradina alpină, Plante suculente de deşert pentru clima nordică şi altele asemenea. Am cercetat amănunţit astfel de cărţi, făcând liste – liste cu ce puteam să plantez, sau liste cu ce chiar plantasem deja; cu ce ar fi trebuit să crească, dar nu creştea. Sânge-de-nouă-fraţi, floarea-miresei, urechelniţă.
Numele îmi plăceau, dar după plantele ca atare nu mă prea omoram.
— Nu mă pricep la grădinărit, i-am spus lui Winifred. Nu ca tine.
Devenisem expertă în a mă preface incompetentă, lucrul acesta ajunsese de acum să fie a doua mea natură, nici nu 530
- MARGARET ATWOOD -
trebuia să mă gândesc. La rândul ei, Winifred încetase să
mai considere ineficienţa mea întru totul convenabilă.