ce am ştiut ce se petrece, adică.
— De unde ai ştiut?
Am lăsat pe mai târziu ce ai ştiut.
533
- ASASINUL ORB -
— Mi-a scris ea, a spus Reenie. Spunea că ţi-a scris şi ţie, dar nu a primit răspuns. Nu avea voie să trimită scrisori, dar a ajutat-o bucătăreasa. Laura i-a trimis banii după aceea, şi ceva pe deasupra.
— N-am primit nicio scrisoare, am spus.
— Aşa a socotit şi ea. S-a gândit că au avut ei grijă de asta.
Ştiam la cine se referea prin ei.
— Presupun că a venit aici, am spus.
— Unde să se fi dus în altă parte? a spus Reenie. Biata făptură! După toate prin câte a trecut.
— Prin ce a trecut?
Voiam tare mult să ştiu; în acelaşi timp, îmi era groază să
aflu. Poate că Laura inventa, mi-am spus. Poate că Laura suferea de manii. Asta nu se putea exclude.
Totuşi, Reenie o exclusese: indiferent ce poveste îi spusese Laura, ea crezuse. Mă îndoiam că era aceeaşi poveste pe care o auzisem eu. Mă îndoiam mai ales că era un copil în ea, sub orice formă.
— Sunt copii de faţă, aşa că n-am să vorbesc de asta, a spus Reenie. A arătat cu capul spre Myra, care înfuleca o felie de tort roz, oribil, şi se uita la mine de parcă îi venea să
mă lingă. Dacă ţi-aş povesti tot, n-ai mai dormi noaptea.
Singura alinare e că tu n-ai avut niciun rol în asta. Aşa a spus ea.
— A spus ea asta?
M-am simţit uşurată s-o aud. Aşadar, Richard şi Winifred fuseseră distribuiţi în rolul de monştri, iar eu fusesem iertată
– pe baza slăbiciunii morale, fără îndoială. Totuşi, îmi dădeam seama că Reenie nu mă iertase de tot pentru faptul că fusesem atât de nepăsătoare încât să las să se întâmple toate astea. (După ce Laura a căzut de pe pod, m-a iertat şi mai puţin. După părerea ei, trebuia să fi avut eu o legătură
cu asta. După aceea a fost rece cu mine. A murit purtându-mi pică.)
534
- MARGARET ATWOOD -
— N-ar fi trebuit să fie băgată deloc într-un loc ca ăla, o fată tânără ca ea, a spus Reenie. Orice ar fi fost. Bărbaţi care umblă desfăcuţi la pantaloni, tot felul de lucruri care se petrec acolo. Ruşine!
— Muşcă? a întrebat Myra, întinzând mâna spre vulpile mele.
— Să nu te atingi de asta, cu degeţelele tale lipicioase, a spus Reenie.
— Nu, am spus. Nu sunt adevărate. Vezi, au ochi de sticlă.
Îşi muşcă doar propria coadă.
— A spus că dacă ai fi ştiut, n-ai fi lăsat-o acolo, a zis Reenie. Presupunând că ai fi ştiut. A spus că orice s-ar putea spune despre tine, numai că n-ai inimă nu. S-a uitat încruntată într-o parte la paharul cu apă. Avea îndoieli în privinţa asta. Cartofi mâncau ei acolo, în cea mai mare parte, a spus ea. Fierţi şi zdrobiţi, spunea. Se caliceau la mâncare, luau pâinea de la gura bieţilor scrântiţi şi nebuni de acolo.
Îşi umpleau buzunarele, asta cred eu.
— Unde s-a dus? Unde e acum?
— Asta să rămână între noi, a spus Reenie. A zis că e mai bine să nu ştii.
— Părea… era…
Era vizibil nebună, voiam să întreb.
— Era la fel ca întotdeauna. Nici mai mult, nici mai puţin.
Nu arăta a nebună, dacă asta vrei să spui, a zis Reenie. Mai slabă – trebuie să mai pună nişte carne pe ea – şi nu mai vorbea aşa de mult despre Dumnezeu. Sper ca el să o sprijine acum, e rândul lui.
— Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut, Reenie, am spus.
— Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti, a spus înţepată Reenie.
N-am făcut decât ce trebuia.