Asta însemnând că eu nu făcusem.
— Pot să-i scriu?
Îmi căutam batista. Îmi venea să plâng. Mă simţeam ca o criminală.
535
- ASASINUL ORB -
— A zis că e mai bine să nu-i scrii. Dar a vrut să-ţi spun că ţi-a lăsat un mesaj.
— Un mesaj?
— L-a lăsat înainte s-o ducă la locul acela. Ai să ştii unde să-l găseşti, a zis.
— Aia e batista ta? Ai răcit? a întrebat Myra, uitându-se cu interes cum îmi trăgeam nasul.
— Dacă pui prea multe întrebări, o să-ţi cadă limba, a spus Reenie.
— Ba n-o să-mi cadă, a spus Myra, mulţumită de sine.
A început să fredoneze fals, şi să dea cu picioarele ei grăsuţe în genunchii mei, pe sub masă. Avea o încredere în sine neobosită, se părea, şi nu era uşor de speriat – calităţi pe care de multe ori le-am găsit enervante la ea, dar pentru care am ajuns să fiu recunoscătoare. (Ceea ce s-ar putea să
fie o noutate pentru tine, Myra. Accept-o ca pe un compliment cât mai ai ocazia. Sunt prea puţine.)
— M-am gândit că poate ţi-ar plăcea să vezi o fotografie de-a lui Aimee, i-am spus lui Reenie.
Aveam măcar această mică realizare pe care puteam s-o arăt, ca să mă răscumpăr în ochii lui Reenie. Reenie a luat fotografia.
— Vai, e bruneţică, nu? a spus ea. Niciodată nu ştii cu cine o să semene un copil.
— Vreau să văd şi eu, a spus Myra, înşfăcând fotografia cu lăbuţele ei lipicioase de zahăr.
— Repede, atunci, şi să mergem. Ne aşteaptă tata.
— Ba nu, a spus Myra.
— Nicăieri nu-i ca acasă, fie ea cât de modestă, a cântat Reenie, ştergând cu un şerveţel de hârtie glazura roz de pe boticul Myrei.
— Vreau să rămân aici, a spus Myra, dar i s-a pus haina, i s-a tras pe urechi căciula de lână împletită, şi a fost scoasă
lateral din separeu.
— Ai grijă de tine, a spus Reenie.
Nu m-a sărutat.
536
- MARGARET ATWOOD -
Îmi venea s-o iau în braţe, şi să urlu la nesfârşit. Voiam să
fiu alinată. Voiam să fiu eu cea care se ducea cu ea.
— Nicăieri nu-i ca acasă, a spus într-o zi Laura, când avea unsprezece sau doisprezece ani. Reenie cântă asta. Eu cred că e o prostie.
— Ce vrei să spui?
— Uite.
Şi Laura a scris asta ca pe o ecuaţie. Nicăieri = acasă. Prin urmare, acasă = nicăieri. Prin urmare acasă nu există.
Acasă e unde ţi-e inima, m-am gândit acum, în timp ce mă
adunam în braseria Betty’s. Eu nu mai aveam inimă, fusese frântă; sau nu frântă, pur şi simplu nu mai exista. Fusese scobită cu grijă din mine ca gălbenuşul dintr-un ou fiert tare, lăsându-mă fără sânge şi congelată şi găunoasă.
N-am inimă, m-am gândit. Prin urmare, n-am casă.
537
- ASASINUL ORB -
Mesajul
Ieri am fost prea obosită ca să fac mai mult decât să zac pe canapea. Aşa cum, fără îndoială, devine un obicei neglijent al meu, m-am uitat la un talk-show de zi, genul la care se comit indiscreţii. Divulgarea secretelor e la modă acum: oamenii îşi divulgă propriile secrete, şi le divulgă şi pe ale altora, divulgă
toate secretele pe care le au şi chiar şi unele pe care nu le au. Fac asta din durere şi vinovăţie, şi pentru propria plăcere, dar de cele mai multe ori fiindcă vor să se expună şi alţi oamenii vor să se uite la ei. Eu nu fac excepţie: savurez aceste mici păcate murdare, aceste jalnice încurcături de familie, aceste traume îndrăgite. Îmi place speranţa cu care capacul e smuls de pe cutia cu viermi ca de pe un cadou uimitor de ziua de naştere, şi apoi senzaţia de prăbuşire de pe feţele celor ce se uită: lacrimile stoarse şi mila calică, răutăcioasă, aplauzele crude şi nesincere: Asta e tot?