— Mă rog, bineînţeles că trebuie să faci puţin efort, spunea ea.
La care eu scoteam conştiincioasele liste cu plante moarte.
— Pietrele sunt drăguţe, am spus. N-am putea să spunem că e o sculptură?
Mă gândeam să plec de capul meu să o văd pe Laura. Aş fi putut să o las pe Aimee cu noua doică, pe care o consideram domnişoara Murgatroyd – în mintea mea, toate servitoarele noastre erau Murgatroyd, toate erau mână în mână. Dar nu, doica ar fi alertat-o pe Winifred. Puteam să-i sfidez pe toţi; puteam să plec pe furiş într-o dimineaţă, s-o iau pe Aimee cu mine; puteam să mergem cu trenul. Dar încotro cu trenul?
Nu ştiam unde e Laura – unde fusese ascunsă. Clinica BellaVista se spunea că era undeva la nord, dar la nord acoperea un teritoriu mare. Am cotrobăit prin masa de lucru a lui Richard, cea din biroul lui de acasă, dar nu am găsit scrisori de la această clinică. Probabil că le ţinea în biroul de la companie.
Într-o zi, Richard a venit devreme acasă. Părea foarte tulburat. Laura nu mai era la BellaVista, a spus el. Cum aşa? am întrebat.
Venise un bărbat, a spus el. Acest bărbat a pretins că e avocatul Laurei, sau că acţionează în numele ei. Era administrator, a spus el – administrator al banilor domnişoarei Chase. Contestase autoritatea prin care fusese ea internată la BellaVista. Ameninţase cu acţiune judecătorească. Ştiam eu ceva despre aceste întâmplări?
Nu, nu ştiam. (Stăteam cu mâinile adunate în poală.
Exprimam mirare, şi un uşor interes. Nu exprimam bucurie.) Şi pe urmă ce s-a întâmplat? am întrebat.
531
- ASASINUL ORB -
Directorul de la BellaVista lipsea, personalul era derutat, îi dăduseră drumul Laurei, în custodia acestui bărbat. Se gândiseră că familia ar dori să evite publicitatea nepotrivită.
Ei bine, am spus, cred că au făcut ceea ce trebuie.
Da, a spus Richard, fără îndoială. Dar era Laura compos mentis? Măcar asta trebuia să stabilim, pentru binele ei, pentru siguranţa ei. Deşi la suprafaţă păruse mai calmă, personalul avea îndoieli. Cine ştie ce pericol putea să
prezinte pentru ea sau pentru alţii dacă era lăsată să zburde în libertate?
Nu ştiam eu, întâmplător, unde e?
Nu ştiam.
Nu primisem nicio veste de la ea?
Nu primisem.
N-aş ezita să-l informez, în caz că primeam?
N-aş ezita. Acelea au fost strict cuvintele mele. A fost o propoziţie fără complement, prin urmare din punct de vedere tehnic nu a fost o minciună.
Am lăsat să treacă o perioadă rezonabilă de timp, apoi am pornit spre Port Ticonderoga, cu trenul, să mă consult cu Reenie. Am inventat un apel telefonic: Reenie nu stătea bine cu sănătatea, i-am explicat lui Richard, şi voia să mă mai vadă înainte să se întâmple ceva. Am dat impresia că era cu un picior în groapă. Ar fi fost recunoscătoare dacă îi duceam o fotografie a lui Aimee. Ar fi vrut să vorbim despre vremurile de odinioară. Măcar atâta puteam să fac. La urma urmei, ea ne crescuse, practic. Mă crescuse pe mine, m-am corectat ca să abat atenţia lui Richard de la Laura.
Am aranjat să mă văd cu Reenie la braseria Betty’s. (Pe atunci avea telefon, era în rând cu lumea.) Aşa era cel mai bine, a spus ea. Încă mai lucra acolo, cu jumătate de normă, dar ne puteam întâlni după ce termina programul. Betty’s avea alţi patroni; vechilor patroni nu le-ar fi plăcut să şadă
deschis la masă ca un client plătitor, chiar dacă şi ea plătea, 532
- MARGARET ATWOOD -
dar cei noi îşi dăduseră seama că aveau nevoie de toţi clienţii plătitori pe care îi puteau găsi.
La Betty’s lucrurile mergeau foarte prost. Copertina cu dungi dispăruse, separeurile întunecoase arătau improvizate şi ţipătoare. Nu mai mirosea a vanilie proaspătă, ci a grăsime râncedă. Eram îmbrăcată prea elegant, mi-am dat seama. N-ar fi trebuit să-mi pun gulerul de vulpe polară. Ce rost avea să mă grozăvesc, în situaţia dată?
Nu mi-a plăcut cum arăta Reenie: era prea umflată, prea gălbejită şi respira cam prea greu. Poate chiar nu stătea bine cu sănătatea: mi-a trecut prin minte s-o întreb.
— Ce bine că îmi mai odihnesc picioarele! a spus ea, în timp ce se aşeza în separeu vizavi de mine.
Myra – câţi ani aveai, Myra? Trebuie să fi avut trei sau patru, am pierdut numărătoarea – Myra era cu ea. Avea obrajii roşii de emoţie, ochii rotunzi şi puţin bulbucaţi, de parcă era strangulată uşor.
— I-am povestit totul despre voi, a spus drăgăstos Reenie.
Despre amândouă.
Pe Myra nu o prea interesam, trebuie să spun, însă o intrigau vulpile de la gâtul meu. Copiilor de vârsta aceea le plac de obicei animalele cu blană, chiar dacă sunt moarte.
— Ai văzut-o pe Laura, sau ai vorbit cu ea? am întrebat.
— Vorba e de argint, tăcerea e de aur, a spus Reenie uitându-se în jur, de parcă aici chiar şi pereţii puteau să
aibă urechi.
Nu am văzut deloc nevoia unei asemenea precauţii.
— Presupun că tu ai aranjat cu avocatul, am spus.
Reenie arăta prevăzătoare.
— Am făcut ce mi s-a cerut, a spus ea. Oricum, avocatul acela era soţul verişoarei de-a doua a mamei tale, era din familie într-un fel. Aşa că a înţeles despre ce e vorba, odată