Eram în magazinul universal, de exemplu, în dimineaţa în care Winifred a dus-o la Eaton’s să-i cumpere nişte pantofi pentru ocazii, la câteva luni după ce o dobândise. Nu încape îndoială că i-a cumpărat Sabrinei alte haine fără să o consulte – acesta era stilul ei – dar pantofii trebuie probaţi, şi dintr-un anumit motiv Winifred nu-i încredinţase corvoada asta slujnicei.
Era sezonul Crăciunului – stâlpii din magazin erau împodobiţi cu ghirlande de ilice artificial, cununi cu conuri de pin aurite şi panglică roşie de catifea atârnau deasupra uşilor ca nişte aure cu spini – şi Winifred a fost prinsă în capcana colindătorilor, spre marea ei supărare. Eu eram pe intervalul următor. Garderoba mea nu era ce fusese odată –
purtam un palton vechi de tweed şi un batic tras pe frunte –
şi deşi s-a uitat chiar la mine, nu m-a văzut. Probabil a văzut o femeie cu ziua, sau o imigrantă care vâna chilipiruri.
Ea era îmbrăcată la patru ace ca de obicei, dar în ciuda acestui lucru arăta foarte zdrenţăroasă. Mă rog, trebuie să fi 524
- MARGARET ATWOOD -
mers pe şaptezeci de ani şi, după o anumită vârstă, stilul ei de a se machia are tendinţa de a te face să arăţi ca o mumie.
N-ar fi trebuit să rămână la rujul portocaliu, era prea tare pentru ea.
Am văzut cutele de exasperare dintre sprâncenele ei, muşchii contractaţi ai maxilarelor ei fardate. O trăgea pe Sabrina de un braţ, încercând să-şi croiască drum prin corul cumpărătorilor încotoşmănaţi în haine de iarnă; probabil că
nu suporta interpretarea entuziastă, ad-hoc a colindelor.
Pe de altă parte, Sabrina voia să asculte muzica. Acum se târa, lăsându-se grea aşa cum fac copiii – se împotrivea fără
să o arate. Ţinea braţul sus, ca o fată cuminte care răspunde la o întrebare la şcoală, dar se uita urât ca un drăcuşor.
Trebuie să fi durut, ce făcea ea. Lua poziţie, făcea o declaraţie. Nu pleca steagul.
Cântecul era „Bunul rege Wenceslas”. Sabrina ştia cuvintele: îi vedeam guriţa mişcându-se. „Viu strălucea luna în acea noapte, deşi gerul era crunt”, cânta ea. „Când în zare a apărut un sărac, ce aduna lemne pentru iarnă.”
E un cântec despre foame. Îmi dădeam seama că Sabrina înţelegea asta – probabil că mai ţinea minte cum e să fii flămând. Winifred a smucit-o de braţ, şi s-a uitat nervoasă în jur. Nu m-a văzut, dar m-a simţit, aşa cum o vacă aflată pe un câmp împrejmuit cu gard simte un lup. Chiar şi aşa, vacile nu sunt ca animalele sălbatice: ele sunt obişnuite să
fie apărate, Winifred era agitată, dar nu era speriată. Dacă i-am traversat cât de cât mintea, fără îndoială că s-a gândit la mine ca fiind undeva departe, ascunsă vederii, slavă
Domnului, în bezna periferică în care mă expediase.
Am simţit un imbold de neînfrânat să o înhaţ pe Sabrina şi să fug cu ea. Îmi imaginam urletul tremurat al lui Winifred în timp ce îmi croiam drum cu greu printre colindătorii nepăsători, care răcneau atât de liniştitor despre vremea cumplită.
525
- ASASINUL ORB -
Aş fi ţinut-o bine, nu m-aş fi împiedicat, n-aş fi lăsat-o să
cadă. Dar nici n-aş fi ajuns departe. Ar fi venit cu toţii imediat după mine.
Atunci am ieşit singură în stradă, şi m-am plimbat mult, cu capul în jos, cu gulerul ridicat, pe trotuarele din centru.
Vântul bătea dinspre lac şi zăpada se învârtejea. Era ziuă, dar din cauza norilor joşi şi a zăpezii lumina era slabă; maşinile treceau încet pe străzile necurăţate, aruncând în lături jeturi de zăpadă; stopurile lor roşii se îndepărtau de mine ca ochii unor fiare cocoşate care fugeau de-a-ndăratelea.
Ţineam în mâini un pachet – am uitat ce cumpărasem – şi eram fără mănuşi. Probabil că le scăpasem în magazin, printre picioarele mulţimii. Nu le prea simţeam lipsa.
Odinioară puteam să merg prin viscol cu mâinile goale şi nu simţeam nimic. Iubirea, sau ura, sau groaza, sau pur şi simplu furia te fac să nu simţi.
Înainte aveam o fantezie – încă o mai am, că veni vorba. O
fantezie destul de caraghioasă, deşi de multe ori prin astfel de imagini ne modelăm destinele. (Observi ce uşor alunec în limbajul bombastic precum ne modelăm destinele, odată ce am luat-o pe panta asta. Dar nu contează.) În această fantezie, Winifred şi prietenele ei, cu cununi de bani pe cap, sunt adunate în jurul patului alb şi înzorzonat al Sabrinei în timp ce ea doarme, discutând despre ce îi vor dărui. I s-au dăruit deja cupa de argint gravată, tapetul cu friza cu urşi domesticiţi, primele perle pentru colierul de perle cu un singur şirag, şi toate celelalte daruri de aur, perfect comme il faut, care se vor preface în cărbuni când va răsări soarele. Acum pun la cale ortodontologul şi lecţiile de tenis şi lecţiile de pian şi lecţiile de dans şi tabăra de vară, selectă. Ce i-a mai rămas de sperat?
În acest moment apar eu într-o scânteiere de lumină
sulfuroasă şi o trâmbă de fum şi un fâlfâit de aripi din piele 526
- MARGARET ATWOOD -
neagră ca funinginea, neinvitata naşă oaie neagră. Şi eu doresc să-i ofer un dar, strig. Am dreptul!
Winifred şi ceata ei râd, şi mă arată cu degetul. Tu? Tu ai fost izgonită de mult! Te-ai uitat în oglindă în ultima vreme?
Te-ai lăsat pe tânjeală, arăţi ca de o sută de ani. Întoarce-te înhruba ta murdară! Ce poţi să ai tu de oferit?
Eu ofer adevărul, spun. Sunt ultima care o poate face. Este singurul lucru din camera asta care dimineaţă va fi tot aici.
527
- ASASINUL ORB -
Braseria Betty’s
Au trecut săptămâni şi Laura nu s-a întors. Am vrut să-i scriu, să-i dau telefon, dar Richard a spus că ar fi rău pentru ea. Nu trebuia să fie tulburată de un glas din trecut, a spus el. Trebuia să-şi concentreze atenţia asupra situaţiei imediate – asupra tratamentului în curs. Asta i se spusese.
Cât despre natura acestui tratament, nu era doctor, nu avea pretenţia că înţelege astfel de lucruri. De bună seamă, cel mai bine era să fie lăsate în seama specialiştilor.