părul, am spus, la fel şi bunica Adelia, şi tata, desigur, deşi nu ştiu dacă şi cei doi fraţi ai lui. Ramura blondă a familiei a fost a mamei.
Am spus asta pe obişnuitul meu ton de conversaţie, şi m-am simţit uşurată să văd că Richard nu era deloc atent.
Eram oare mulţumită că Laura nu era acolo? Că era închisă undeva departe, unde nu puteam să ajung la ea? Şi de unde nici ea nu putea să ajungă la mine; de unde nu putea să stea în picioare lângă patul meu ca o zână
neinvitată la botez, şi să spună: Ce tot zici tu acolo?
Ar fi ştiut, desigur. Şi-ar fi dat seama pe loc.
518
- MARGARET ATWOOD -
Viu strălucea luna
Aseară am văzut la televizor o tânără care şi-a dat foc: o tânără suplă, îmbrăcată în veşminte vaporoase, inflamabile.
O făcea în semn de protest faţă de nu ştiu ce nedreptate; dar de ce credea că acest rug în care se transforma ar rezolva ceva? Oh, nu face asta! îmi venea să-i spun. Nu-ţi arde viaţa.
Indiferent pentru ce o faci, nu merită. Însă pentru ea merita, evident.
Ce le apucă pe aceste fete cu talent la autodistrugere? O
fac ca să arate că şi fetele au curaj, că pot să facă mai mult decât să plângă şi să suspine, că pot înfrunta moartea cu bravură? Şi de unde impulsul? Oare începe cu sfidare, şi dacă da, sfidarea cui? A marii ordini de plumb, sufocante, a lucrurilor, a măreţului rădvan cu roţi cu spiţe, a tiranilor orbi, a zeilor orbi? Sunt oare aceste fete suficient de nesăbuite sau suficient de arogante pentru a crede că pot opri din drum astfel de lucruri jertfindu-se pe un altar teoretic, sau e un fel de atestare? Destul de admirabilă, dacă
admiri obsesia. Şi destul de curajoasă. Dar complet inutilă.
Îmi fac griji pentru Sabrina, în acest sens. Oare ce pune la cale acolo, la capătul pământului? S-a scrântit din cauza creştinilor, sau a budiştilor, sau o avea alţi sticleţi la cap? Ori de câte ori o faceţi celor mai neînsemnaţi dintre aceştia, Mie mi-o faceţi11. Acestea sunt vorbele de pe paşaportul ei spre zădărnicie? Vrea să ispăşească păcatele deplorabilei ei familii dominate de bani, destrămate? Sper că nu.
Chiar şi Aimee avea în ea un picuţ din asta, dar la ea a luat o formă mai lentă, mai ocolită. Laura a căzut de pe pod când Aimee avea opt ani, Richard a murit când ea avea zece.
Aceste evenimente n-au putut decât s-o afecteze. Apoi, a fost ruptă în bucăţi între mine şi Winifred. Acum Winifred n-ar fi 11 Parafrază la Matei, 25:40.
519
- ASASINUL ORB -
câştigat bătălia, dar atunci a câştigat-o. Mi-a furat-o pe Aimee şi, oricât am încercat, n-am mai putut să o recapăt.
Nu e de mirare că atunci când a devenit majoră şi a pus mâna pe banii pe care i-i lăsase Richard, Aimee a luat-o razna, şi s-a întors spre diverse forme chimice de alinare şi a schimbat bărbat după bărbat. (Cine, de exemplu, a fost tatăl Sabrinei? Greu de spus, iar Aimee nu a spus niciodată.
Învârte roata şi alege, spunea ea.) Am încercat să ţin legătura cu ea. Am tot sperat o reconciliere – era fiica mea, în definitiv, şi mă simţeam vinovată cu privire la ea şi voiam să mă revanşez faţă de ea –
să mă revanşez pentru copilăria ei chinuită. Dar pe atunci se întorsese împotriva mea – şi împotriva lui Winifred, ceea ce a fost barem o consolare. Nu a vrut să o lase pe niciuna dintre noi să ne apropiem de ea, sau de Sabrina – mai ales de Sabrina. Nu voia ca Sabrina să fie contaminată de noi.
Îşi schimba în mod frecvent locuinţa, fără încetare. De câteva ori a fost azvârlită în stradă pentru neplata chiriei; a fost arestată pentru tulburarea liniştii publice. A fost spitalizată de mai multe ori. Presupun că tu ai spune că a devenit o alcoolică înrăită, chiar dacă eu urăsc termenul.
Avea destui bani, aşa că nu a trebuit niciodată să-şi ia o slujbă, ceea ce a fost bine pentru că nu s-ar fi putut ţine de niciuna. Sau poate nu a fost bine. Lucrurile puteau fi altfel dacă n-ar fi avut posibilitatea să se lase în voia sorţii; dacă ar fi trebuit să se concentreze asupra a ce avea să mănânce mâine, în loc să stăruie asupra tuturor nedreptăţilor pe care considera că i le făcuserăm. Un venit nemuncit încurajează
autocompătimirea la cei care sunt deja predispuşi la ea.
Ultima dată când m-am dus să o văd pe Aimee, locuia într-o casă sărăcăcioasă în apropiere de Parliament Street, în Toronto. Un copil care am bănuit că trebuie să fie Sabrina stătea pe vine în pătratul de ţărână de lângă poteca din faţă –
un pui de bogdaproste soios, cu părul numai smocuri, în pantaloni scurţi dar fără tricou. Avea o cană veche de tablă şi îndesa pietriş în ea cu o lingură îndoită. Era o făptură
520
- MARGARET ATWOOD -
descurcăreaţă: mi-a cerut o monedă de douăzeci şi cinci de cenţi. I-am dat? Foarte probabil. „Sunt bunica ta!” i-am spus, şi s-a uitat la mine ca la o nebună. Sigur nu i se spusese niciodată despre existenţa unei astfel de persoane.
Cu acea ocazie am auzit multe de la o familie vecină.
Păreau oameni cumsecade, sau destul de cumsecade să-i dea de mâncare Sabrinei când Aimee uita să vină acasă. Kelly era numele lor de familie, din câte îmi amintesc. Ei au fost cei care au chemat poliţia când Aimee a fost găsită la baza scării cu gâtul rupt. A căzut, sau a fost împinsă, sau a sărit, nu vom şti niciodată.
În ziua aceea ar fi trebuit s-o înşfac pe Sabrina şi s-o şterg cu ea. Să mă îndrept spre Mexic. O făceam dacă aş fi ştiut ce o să se întâmple – că Winifred avea să-i pună zăbală şi s-o ţină încuiată să nu ajung la ea, exact cum făcuse cu Aimee.
Ar fi dus-o mai bine Sabrina cu mine decât cu Winifred?
Cum trebuie să fi fost pentru ea să crească alături de o babă
bogată, răzbunătoare, în descompunere? În loc de una săracă şi în descompunere, anume eu? Totuşi, aş fi iubit-o.
Mă îndoiesc că Winifred a iubit-o. S-a cramponat de Sabrina doar ca să-mi facă în ciudă; să mă pedepsească; să îmi arate că ea câştigase.
Dar în ziua aceea nu m-am ocupat cu răpitul copiilor. Am bătut la uşă şi, cum nu a răspuns nimeni, am deschis-o şi am intrat, şi am urcat scara abruptă, întunecată şi îngustă
spre apartamentul lui Aimee, de la primul etaj. Aimee era în bucătărie, aşezată la masa rotundă şi mică, şi îşi privea mâinile, în care ţinea o cană cu cafea, cu un bumb pe ea.