la doctor.
— Dar trebuie să ştii, a spus ea, arcuindu-şi sprâncenele.
511
- ASASINUL ORB -
— N-am mai făcut asta niciodată, am spus, îmbufnată. Nu mă aşteptam la asta. N-am fost atentă.
Într-o seară m-am dus în camera Laurei să-i dau aceeaşi veste. Am bătut la uşă; cum n-a răspuns, am deschis-o încet, gândindu-mă că poate doarme. Nu dormea, totuşi. Era îngenuncheată lângă pat, în cămaşa de noapte albastră, cu capul în jos şi părul răsfirat ca suflat de un vânt imobil, şi braţele azvârlite în lături de parcă fusese aruncată acolo. La început m-am gândit că probabil se ruga, dar nu se ruga, sau nu asta am auzit eu. Când în cele din urmă m-a observat, s-a ridicat, tot atât de firesc de parcă ar fi şters praful, şi s-a aşezat pe bancheta cu volănaşe a mesei ei de toaletă.
Ca de obicei, m-a izbit relaţia dintre Laura şi ambianţa ei, ambianţă pe care i-o alesese Winifred – imprimeuri drăguţe, boboci de trandafiri din panglică, organdiuri, volane. O
fotografie ar fi dezvăluit doar armonie. Pentru mine, totuşi, neconcordanţa era puternică, aproape supra-reală. Laura era cremene într-un cuib de puf de ciulini.
Spun cremene, nu piatră: cremenea are o inimă de foc.
— Laura, am zis, voiam să-ţi spun că o să am un copil.
S-a întors spre mine, cu faţa netedă şi albă ca o farfurie de porţelan, impenetrabilă. Dar nu părea surprinsă. Nici nu m-a felicitat. În schimb, a spus:
— Mai ţii minte pisoiul?
— Care pisoi? am întrebat.
— Pisoiul pe care îl avea mama. Cel care a omorât-o.
— Nu a fost un pisoi, Laura.
— Ştiu, a spus Laura.
512
- MARGARET ATWOOD -
Privelişte frumoasă
Reenie s-a întors. Nu e deloc mulţumită de mine. Ei bine, domnişoară, ce ai de spus în apărarea ta? Ce i-ai făcut Laurei? N-ai să te înveţi minte niciodată?
La astfel de întrebări nu există răspunsuri. Răspunsurile şi întrebările sunt atât de încâlcite între ele, atât de înnodate şi cu multe fire încât chiar nu sunt deloc răspunsuri.
Aici sunt judecată. O ştiu. Ştiu că în scurtă vreme te vei gândi la acelaşi lucru la care mă gândesc şi eu: Ar fi trebuit să mă port altfel? Nu încape îndoială că vei crede că ar fi trebuit, dar aveam alte alternative? Acum aş avea astfel de alternative, însă acum nu e atunci.
Ar fi trebuit să ghicesc gândurile Laurei? Ar fi trebuit să
ştiu ce se petrecea? Ar fi trebuit să-mi dau seama ce avea să
urmeze? Eram eu paznicul surorii mele?
Ar fi trebuit e o formulare inutilă. E legată de ceva ce nu s-a întâmplat. Aparţine unui univers paralel. Aparţine unei alte dimensiuni a spaţiului.
În februarie, într-o zi de miercuri, am coborât la parter după ce mi-am făcut somnul de după-amiază. Pe atunci, dormeam mult ziua: eram gravidă în şapte luni, şi aveam probleme cu somnul de noapte. Eram şi îngrijorată
întrucâtva de tensiunea mea: aveam gleznele umflate, şi mi se spusese să stau cât mai mult culcată, cu picioarele ridicate. Mă simţeam ca un strugure uriaş, gata să plesnesc de zahăr şi zeamă roşie; mă simţeam urâtă şi greoaie.
Ningea în acea zi, ţin minte, cu fulgi mari, moi şi uzi: mă
uitasem pe fereastră după ce mă ridicasem cu greu în picioare, şi văzusem castanul, alb tot, ca un coral uriaş.
Winifred era acolo, în camera de zi de culoarea norilor.
Asta nu era ceva nemaiauzit – venea şi pleca de parcă ar fi fost stăpâna casei – dar era şi Richard acolo. În mod obişnuit, în acea perioadă din zi era la birou. Fiecare avea în mână o băutură. Fiecare părea morocănos.
513
- ASASINUL ORB -
— Ce e? am întrebat? Ce s-a întâmplat?
— Stai jos, a spus Richard. Aici, lângă mine.
A bătut uşurel canapeaua.
— O să fie un şoc, a spus Winifred. Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple într-un moment atât de delicat.
A vorbit numai ea. Richard mă ţinea de mână şi se uita în podea. Din când în când clătina din cap, de parcă găsea povestea ei fie de necrezut, fie întru totul adevărată.
Iată în esenţă ce a spus ea: