— Ai un parfum nou. Ţi l-a dat Richard?
— Despre ideea căsătoriei, vreau să spun.
— Nimic.
Acum îşi peria părul lung şi blond, cu peria mea de păr, aşezată la masa mea de toaletă. În ultima vreme manifesta mai mult interes pentru aspectul ei; începuse să se îmbrace foarte elegant, atât cu hainele ei cât şi cu ale mele.
509
- ASASINUL ORB -
— Vrei să spui că nu te prea gândeşti la asta? am întrebat.
— Nu. Nu mă gândesc deloc la asta.
— Poate ar trebui, am spus. Poate ar trebui să te gândeşti barem o clipă la viitorul tău. Nu poţi s-o ţii o veşnicie doar mergând agale şi…
Am vrut să spun nefăcând nimic, dar ar fi fost o greşeală.
— Viitorul nu există, a spus Laura. Căpătase obiceiul de a vorbi cu mine de parcă eu aş fi fost sora mai mică şi ea cea mare; de parcă trebuia să-mi vorbească desluşit ca să pricep mai uşor. Apoi a spus una dintre ciudăţeniile ei. Dacă ai fi un echilibrist legat la ochi care traversează cascada Niagara pe o sârmă înaltă, la ce ai fi mai atentă – la mulţimea de pe ţărmul îndepărtat, sau la picioarele tale?
— La picioarele mele, presupun. Aş vrea să nu mai foloseşti peria mea de păr. Nu e igienic.
— Dar dacă eşti prea atentă la picioare, ai să cazi. Ai să
cazi şi dacă eşti prea atentă la mulţime.
— Şi care e răspunsul corect?
— Dacă ai muri, peria asta de păr ar mai fi a ta? a spus ea, privindu-se din profil cu coada ochiului. În oglindă, asta îi dădea o expresie vicleană, neobişnuită la ea. Morţii pot să
deţină lucruri? Şi dacă nu, ce o face să fie acum „a ta”?
Iniţialele de pe ea? Sau microbii tăi?
— Nu mă mai sâcâi, Laura!
— Nu te sâcâi, a spus Laura, punând peria jos. Gândesc.
Tu niciodată nu îţi dai seama de diferenţă. Nu ştiu de ce asculţi ce spune Winifred. Este ca şi cum ai asculta o cursă
de şoareci. Una fără şoarece în ea, a adăugat.
Devenise altfel în ultima vreme: devenise dificilă, indiferentă, nesăbuită într-un fel nou. Nu mai sfida făţiş. O
bănuiam că se apucase de fumat, pe ascuns; o dată sau de două ori am simţit-o mirosind a tutun. A tutun şi a încă
ceva: ceva prea bătrân, prea ştiutor. Ar fi trebuit să fiu mai atentă la schimbările care se petreceau cu ea, dar aveam în minte multe alte lucruri.
510
- MARGARET ATWOOD -
Am aşteptat până la sfârşitul lui octombrie să-i spun lui Richard că sunt gravida. Am spus că voisem să fiu sigură. A manifestat bucuria convenţională şi m-a sărutat pe frunte.
„Bravo”, a spus. Nu făceam decât ce se aştepta de la mine.
Un avantaj a fost că acum mă lăsa cu conştiinciozitate în pace noaptea. Nu voia să strice ceva, spunea el. I-am spus că
e foarte grijuliu.
— Şi de acum înainte ai să bei gin cu porţia. N-am să
permit nicio năzbâtie, a spus el, atenţionându-mă cu degetul într-un fel pe care l-am găsit sinistru. Mă alarma mai mult în momentele lui de frivolitate decât în restul timpului: era ca şi cum m-aş fi uitat la o şopârlă care se zbenguie. Vom avea cel mai bun doctor, a adăugat el. Indiferent cât costă.
Punerea lucrurilor pe o temelie comercială era ceva liniştitor pentru amândoi. Cu bani în joc, ştiam cum stăteam: eram, pur şi simplu, purtătoarea unui colet foarte scump.
După primul mic ţipăt de spaimă autentică, Winifred s-a agitat în mod nesincer. De fapt, chiar era alarmată. Bănuia (pe bună dreptate) că faptul de a fi mama unui fiu şi moştenitor, sau chiar şi numai a unui moştenitor avea să îmi confere în ochii lui Richard un prestigiu mai mare decât avusesem până acum, şi mult mai mare decât cel la care eram îndreptăţită. Mai mare pentru mine şi mai mic pentru ea. Avea să fie în căutarea unor moduri de a mă reduce la dimensiunea mea adevărată: mă aşteptam să apară în orice clipă cu planuri amănunţite de decorare a camerei copilului.
— Când să aşteptăm fericitul eveniment? a întrebat ea, şi mi-am dat seama că urma să am parte de o doză prelungită
de limbaj sfios din partea ei.
De acum avea să fie nou-sositul şi un cadou de la barză şi micuţul străin, non-stop. Winifred putea să fie foarte afectată
şi poznaşă când era vorba de subiecte care o emoţionau.
— În aprilie, cred, am spus. Sau în martie. N-am fost încă