Cabina
De aici înainte lucrurile iau o întorsătură mai întunecată.
Dar tu ştiai că aşa o să fie. O ştiai, pentru că ştii deja ce s-a întâmplat cu Laura.
Laura nu o ştia, bineînţeles. Nu avea nicio intenţie să facă
pe eroina romantică, osândită. Abia mai târziu a ajuns asta, în cadrul felului în care a sfârşit, şi astfel în mintea admiratorilor ei. În decursul vieţii a fost în mod frecvent enervantă, ca oricine. Sau plicticoasă. Sau veselă, putea să
fie şi aşa: în condiţiile potrivite, al căror secret era cunoscut numai de ea, putea să alunece într-un fel de extaz. Pentru mine, cele mai vii acum sunt străfulgerările ei de veselie.
Şi astfel, în amintire, rătăceşte prin activităţile ei lumeşti, pentru ochiul din afară nimic foarte neobişnuit – o fată cu păr minunat, care urcă un deal, cufundată în gânduri.
Există multe astfel de fete fermecătoare, gânditoare, pământul e plin de ele, la fiecare minut se naşte una. De cele mai multe ori, acestor fete nu li se întâmplă nimic ieşit din comun. Ba una, ba alta, şi pe urmă îmbătrânesc, însă Laura a fost singularizată, de tine, de mine. Într-un tablou adună
flori de câmp, lucru pe care rareori îl făcea în viaţa reală.
Zeul cu faţă pământie stă ghemuit în spatele ei, în umbra pădurii. Numai noi îl vedem. Numai noi ştim că se va năpusti.
M-am uitat peste ce am aşternut pe hârtie până acum, şi mi se pare nepotrivit. Poate e prea multă frivolitate în cele ce am scris, sau prea multe lucruri care ar putea fi luate drept frivolitate. O grămadă de haine, stiluri şi culori demodate acum, aripi de fluturi căzute. O mulţime de dineuri, nu întotdeauna foarte bune. Mic dejunuri, picnicuri, voiajuri peste ocean, baluri costumate, ziare, plimbări cu barca pe fluviu. Aceste subiecte nu se prea asortează cu tragedia. Dar în viaţă, tragedia nu e un ţipăt îndelungat. O înşiruire de ore banale, de zile, de ani, şi apoi clipa neaşteptată: lovitura de cuţit, explozia obuzului, plonjeul maşinii de pe pod.
501
- ASASINUL ORB -
Acum e aprilie. Ghioceii au apărut şi s-au dus, a răsărit şofranul. Curând voi putea să mă instalez pe veranda din spate, la vechea mea masă de lemn, cenuşie şi zgâriată, cel puţin când vremea e însorită. Pe trotuar nu mai e gheaţă, aşa că am început să mă plimb iar. Lunile de iarnă de inactivitate m-au slăbit; o simt în picioare. Cu toate astea sunt hotărâtă să reintru în posesia teritoriilor de odinioară, să-mi vizitez iar adăpătoarele.
Astăzi, cu ajutorul bastonului şi cu mai multe pauze pe drum, am reuşit să ajung până la cimitir. Erau acolo cei doi îngeri Chase, neafectaţi în mod evident de iarna petrecută în zăpadă; erau acolo numele familiei, doar uşor mai neciteţe, dar s-ar putea ca vederea mea să fie de vină. Mi-am trecut degetele peste aceste nume, peste literele lor; în ciuda durităţii lor, a tangibilităţii lor, păreau să se înmoaie sub atingerea mea, să se estompeze, să tremure. Timpul le-a atacat cu dinţii lui ascuţiţi, invizibili.
Cineva curăţase de pe mormântul Laurei frunzele ude de astă-toamnă. Era acolo un mic buchet de narcise albe, ofilite deja, cu cozile înfăşurate în folie de aluminiu. L-am ridicat şi l-am aruncat în cel mai apropiat coş de gunoi. Cine cred ei, aceşti adoratori ai Laurei, că apreciază aceste ofrande ale lor? Mai la obiect, cine cred că adună după ei? Ei şi gunoiul lor floral, care murdăresc aceste locuri cu simbolurile durerii lor prefăcute.
Am să-ţi dau eu ceva ca să ai de ce să plângi, spunea Reenie. Dacă am fi fost copiii ei adevăraţi, ne-ar fi pălmuit.
Dar pentru că nu eram, nu a făcut-o niciodată, aşa că nu am aflat niciodată ce putea fi acest ameninţător ceva.
Pe drumul de întoarcere, m-am oprit la gogoşerie. Probabil arătam la fel de obosită cum mă simţeam, fiindcă o chelneriţă a venit imediat. De obicei nu se serveşte la mese, trebuie să stai în picioare la tejghea şi să-ţi cari singur lucrurile, dar fata asta – o fată cu o faţă ovală, păr negru, îmbrăcată în ceea ce semăna cu o uniformă neagră – m-a 502
- MARGARET ATWOOD -
întrebat ce să-mi aducă. Am comandat o cafea şi, ca variaţie, o brioşă cu afine. Apoi am văzut-o vorbind cu o altă fată, cea de la tejghea, şi mi-am dat seama că nu era deloc chelneriţă, ci clientă ca mine: uniforma ei neagră nici măcar nu era uniformă, doar un sacou şi pantaloni largi. Undeva pe ea licărea ceva argintiu, fermoare poate: n-am desluşit detaliile.
Până să apuc să-i mulţumesc aşa cum se cuvine, a dispărut.
Este foarte revigorant să descoperi politeţe şi respect la fete de vârsta aceea. În mod frecvent (am reflectat, gândindu-mă la Sabrina) dau dovadă numai de ingratitudine egoistă.
Însă ingratitudinea egoistă este armura celor tineri; cum s-ar descurca în viaţă fără ea? Cei bătrâni le doresc tinerilor numai bine, dar le doresc şi răul: le-ar plăcea să-i devoreze şi să le absoarbă vitalitatea şi să rămână nemuritori. Fără
protecţia ursuzeniei şi frivolităţii, toţi copiii ar fi zdrobiţi de trecut – trecutul altora, pus pe umerii lor. Egoismul este graţia lor salvatoare. Până la un punct, desigur.
Chelneriţa în halat albastru a adus cafeaua; şi brioşa, ceea ce am regretat aproape imediat. N-am putut să mănânc prea mult din ea. Totul din restaurante devine prea mare, prea greu – lumea materială care se manifestă ca nişte bulgări uriaşi şi umezi de aluat.
După ce am băut câtă cafea am putut, am pornit să revăd toaleta. În cabina din mijloc, inscripţiile de astă-toamnă
fuseseră acoperite cu vopsea dar, din fericire, începuseră cele din acest sezon. În dreapta sus, un set de iniţiale îşi declara cu sfială iubirea pentru alt set, ca de obicei. Dedesubt, scris frumos cu albastru, cu litere de tipar: Înţelepciunea vine din experienţa. Experienţa vine din lipsa de înţelepciune.
Sub asta, scris cursiv cu pix roşu: Pentru o fată cu experienţă, sun-o pe Anita Gură-Puternică, te voi duce în rai, şi un număr de telefon.
Şi, sub asta, cu majuscule, şi marker roşu: Judecata de Apoi e aproape. Pregăteşte-te să-ţi cunoşti Osânda, şi asta se referă la tine Anita.
503
- ASASINUL ORB -
Uneori mă gândesc – ba nu, uneori cochetez cu ideea – că
aceste mâzgălituri din toaletă sunt în realitate opera Laurei, care acţionează ca de la mare distanţă prin intermediul braţelor şi mâinilor fetelor care le scriu. O idee tâmpită, însă
una plăcută, până fac următorul pas logic de a deduce că, în acest caz, toate trebuie să-mi fie destinate mie, căci cine altcineva o mai cunoaşte pe Laura în acest oraş? Dar dacă
îmi sunt destinate mie, ce vrea să spună Laura prin ele? Nu ceea ce spune.
Alteori simt un imbold puternic să mă alătur şi eu, să
contribui; să-mi unesc glasul tremurător cu corul anonim de serenade trunchiate, de scrisori de iubire mâzgălite, de anunţuri obscene, de imnuri şi înjurături.
Degetul Mişcător scrie şi, după ce a scris, Trece mai departe; nici toată Evlavia, nici Isteţimea voastră
N-o să-l ademenească înapoi să taie o jumătate de Rând, Nici toate Lacrimile voastre n-or să şteargă o Vorbă.