492
- MARGARET ATWOOD -
Sub cupola de piatră albastră plouă, arde soarele, bate vântul, se înseninează. E uimitor când te gândeşti cum sunt aranjate toate aceste efecte meteorologice naturaliste.
În vecinătate e un prunc. Plânsetele lui ajung cu intermitenţă la ea, ca purtate de vânt. Uşi se deschid şi se închid, zgomotul pruncului, al imensei lui furii creşte şi scade. E uimitor cum pot cei mici să zbiere. Respiraţia lui hârâită e uneori foarte aproape, sunetul aspru şi moale, ca mătasea sfâşiată.
Stă culcată în pat, pe sau sub cearşafuri, în funcţie de perioada din zi. Preferă o pernă albă, albă ca o infirmieră şi uşor apretată. Mai multe perne care s-o sprijine, o ceaşcă de ceai care s-o ancoreze, astfel încât să nu o ia valul. O ţine în mâini, şi dacă o să o scape pe podea, se va trezi. Nu face asta tot timpul, e departe de a fi trândavă.
Din timp în timp apare nepoftită reveria.
Şi-l imaginează imaginându-şi-o pe ea. Asta e salvarea ei.
Străbate în gând oraşul, ia urma labirinturilor lui, a întortocheatelor lui străduţe murdare: fiecare întâlnire stabilită, fiecare rendez-vous în taină, fiecare uşă şi scară şi pat. Ce a spus el, ce a spus ea, ce au făcut, ce au făcut pe urmă. Chiar şi dăţile când au discutat aprins, s-au certat, s-au despărţit, au suferit, s-au împăcat. Cum le plăcea să se taie unul pe celălalt, să simtă gustul propriului sânge.
Împreună eram distrugători, se gândeşte ea. Dar cum altfel putem să trăim, în zilele astea, dacă nu în mijlocul distrugerii?
Uneori îi vine să-i dea foc, să termine cu el; să termine cu dorul acesta nesfârşit, inutil. În cele din urmă, viaţa de fiecare zi şi entropia corpului ei ar trebui să aibă grijă de asta
– să o uzeze de tot, s-o vlăguiască, să şteargă locul acela din creierul ei. Dar niciun exorcism n-a fost destul, nici nu s-a străduit ea prea tare. Nu exorcism vrea ea. Vrea acea fericire înspăimântată, precum căderea din greşeală dintr-un aeroplan. Vrea privirea lui hămesită.
493
- ASASINUL ORB -
Ultima dată când l-a văzut, când s-au întors în camera lui
– a fost ca înecul: totul se întuneca şi mugea, dar în acelaşi timp era foarte argintiu, şi lent, şi limpede.
Asta înseamnă să fii în robie.
Poate că el poartă întotdeauna cu el o imagine a ei, ca întrun medalion; sau nu chiar o imagine, mai degrabă o diagramă. O hartă, ca pentru o comoară. Pe care va trebui s-o recapete.
Mai întâi este pământul, mii de mile, cu un cerc exterior de stânci şi munţi, acoperiţi cu gheaţă, fisuraţi, încreţiţi; apoi pădure amestecată cu copaci doborâţi de vânt, o lână
încâlcită, lemn mort putrezind sub muşchi, pe urmă ciudatul luminiş. Apoi landă şi stepă bătute de vânt şi dealuri roşii, aride, unde războiul merge înainte. În spatele stâncilor, la pândă în canioanele pârjolite, stau ghemuiţi apărătorii. Sunt trăgători de elită.
După aceea vin satele, cu cocioabe mizere şi draci de copii saşii şi femei târând legături de vreascuri, drumurile de ţară
întunecate de tăvăleala porcilor. Apoi şinele de cale ferată
care duc în oraşe, cu gările şi depourile lor, cu fabricile şi depozitele lor, cu bisericile lor şi băncile de marmură. Pe urmă marile oraşe, dreptunghiuri uriaşe de întuneric şi lumină, turn peste turn. Turnurile sunt placate cu diamant.
Ba nu: ceva mai modern, mai credibil. Nu zinc, ăsta e pentru căzi de femei sărace.
Turnurile sunt placate cu oţel. Acolo se fac bombe, şi tot acolo cad bombe. Însă el ocoleşte toate astea, scapă
nevătămat tot drumul până în acest oraş, cel care o conţine pe ea, cu casele şi turlele lui care o înconjoară acolo unde stă
în cel mai interior, cel mai central turn dintre toate, care nici măcar nu seamănă a turn. E camuflat: ai putea fi iertat că l-ai confundat cu o casă. Ascunsă în patul alb, ea e inima tremurândă a tuturor lucrurilor. Ţinută sub cheie departe de pericol, însă ea e esenţa tuturor ăstora. Rostul tuturor ăstora este să o protejeze. Cu asta îşi petrec ei timpul – o apără de 494
- MARGARET ATWOOD -
toate celelalte. Se uită pe fereastră, şi nimic nu poate să
ajungă la ea, şi ea nu poate să ajungă la nimic.
Ea este O-ul rotund, zero în esenţă. Un spaţiu care se defineşte prin a nu exista deloc. De asta ei nu pot să ajungă
la ea, nu pot s-o atingă, nici cu un deget. De asta nu pot să o citească. Are un zâmbet tare frumos, dar nu se află în spatele lui.
El vrea să o creadă invulnerabilă. Stând la fereastra ei luminată, având în spate o uşă încuiată. El vrea să fie chiar acolo, sub copac, să se uite în sus. Făcându-şi curaj, se caţără pe zid, repede, dincolo de iederă şi bordură, fericit ca un pungaş; se ghemuieşte, ridică fereastra, păşeşte înăuntru. Radioul cântă încetişor, muzica de dans creşte şi scade în intensitate. Înăbuşă paşii. Niciun cuvânt între ei, şi astfel reîncepe delicata, migăloasa scotocire a cărnii.
Înăbuşită, ezitantă şi neclară, ca din adâncul mărilor.
Ai dus o viaţă adăpostită, îi spusese el odată.
Ai putea să-i zici şi aşa, spusese ea.
Dar cum poate ea vreodată să iasă din viaţa ei, dacă nu prin el?
495
- ASASINUL ORB -
The Globe and Mail, 26 mai 1937
VENDETA ROŞIE ÎN BARCELONA