PARIS. CORESPONDENŢA SPECIALA PENTRU
THE GLOBE AND MAIL
Cu toate că veştile din Barcelona sunt strict cenzurate, corespondentul nostru de la Paris a aflat de ciocnirile dintre facţiunile republicane rivale din acel oraş. Conform zvonurilor, comuniştii susţinuţi de Stalin, bine înarmaţi de Rusia, fac epurări împotriva rivalului POUM, trotskyştii extremişti care au făcut front comun cu anarhiştii.
Impetuoasele prime zile ale guvernării republicane au făcut loc unei atmosfere de suspiciune şi teamă, deoarece comuniştii acuză POUM de trădare de „coloana a cincea”. Au fost observate lupte de stradă deschise, în care poliţia era de partea comuniştilor. Se spune că mai mulţi membri POUM
sunt în închisoare sau la adăpost. În focul încrucişat e posibil să fi fost prinşi mai mulţi canadieni, însă aceste rapoarte rămân neverificate.
În altă parte în Spania, Madridul continuă să fie deţinut de republicani, însă forţele naţionaliste conduse de generalul Franco înregistrează succese importante.
496
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Gara Union
Ea îşi îndoaie gâtul, îşi reazemă fruntea pe marginea mesei, îşi imaginează sosirea lui.
E în amurg, luminile din gară sunt aprinse, în ele faţa lui pare trasă. Undeva în apropiere este o coastă, ultra-marină: el aude ţipetele pescăruşilor. Sare în tren prin nori de abur şuierător, îşi saltă în plasa de bagaje sacul de sibir; apoi se prăbuşeşte pe banchetă, scoate sendviciul pe care l-a cumpărat, îl dezveleşte din hârtia mototolită, îl desface.
Aproape că e prea obosit ca să mănânce.
Lângă el e o femeie în vârstă, care tricotează ceva roşu, un pulover. Ştie ce tricotează pentru că îi spune ea; i-ar spune totul despre asta dacă ar lăsa-o, despre copiii ei, despre nepoţii ei; nu încape îndoială că are fotografii la minut, dar el nu doreşte să audă o poveste ca a ei. Nu se poate gândi la copii, după ce a văzut prea mulţi copii morţi. Copiii sunt cei care i-au rămas în minte, chiar mai mult decât femeile, mai mult decât bătrânii. Priveliştea lor era întotdeauna foarte surprinzătoare: ochii lor somnoroşi, mâinile de ceară, degetele desfăcute moi, păpuşa zdrenţuroasă de cârpă, îmbibată în sânge. Întoarce capul, îşi priveşte chipul în fereastra nopţii, scobit, încadrat de părul care pare ud, cu pielea de un negru verzuliu, mânjită de funingine, şi formele întunecate ale copacilor care aleargă dincolo de ea.
Trece peste genunchii femeii şi iese pe coridor, stă între vagoane, fumează, aruncă chiştocul, urinează în gol. Se simte luând acelaşi drum – prefăcându-se în nimic. Ar putea să cadă de aici şi să nu fie găsit niciodată.
Mlaştină, un orizont vag întrezărit. Se întoarce la locul lui.
În tren e frig şi umezeală, sau prea cald şi zăpuşeală; el fie transpiră, fie dârdâie, poate ambele: arde şi îngheaţă, ca în iubire.
Tapiţeria ţepoasă a spătarului banchetei este prăfuită şi incomodă, şi îi zgârie obrazul. În cele din urmă adoarme, cu gura deschisă, cu capul căzut într-o parte, rezemat de 497
- ASASINUL ORB -
geamul murdar. Are în urechi ţăcănitul andrelelor şi, sub asta, zăngănitul roţilor pe şinele de fier, ca bătăile unui metronom neobosit.
Acum ea şi-l imaginează visând. Şi-l imaginează visând-o pe ea, cum îl visează ea pe el. Pe un cer de culoarea ardeziei ude zboară unul spre celălalt cu aripi tainice, invizibile, căutând, cercetând, luând-o brusc înapoi, atraşi de speranţă
şi dor, zăpăciţi de teamă. În vis se ating, se întrepătrund, e mai mult ca o coliziune, şi acesta este sfârşitul zborului. Cad spre pământ, paraşutişti încurcaţi, îngeri peticiţi şi murdari de zgură, iubirea fâlfâind în urma lor ca mătasea sfâşiată.
Focul de la sol al inamicului le iese în întâmpinare.
Trece o zi, o noapte, o zi. Într-o haltă el coboară, cumpără
un măr, o coca-cola, o jumătate de pachet de ţigări, un ziar.
Ar fi trebuit să aducă o jumătate de sticlă cu băutură sau chiar o sticlă întreagă, pentru uitarea care e în ea. Priveşte pe ferestrele înceţoşate de ploaie ale trenului la câmpiile lungi şi plate care se desfăşoară ca nişte carpete ţepoase, la pâlcurile de copaci; ochii i se împăienjenesc de somn. Seara e un apus zăbovitor, care se retrage spre vest în violet. Noaptea cade cu instabilitatea ei, cu pornirile şi opririle ei, cu ţipetele de fier ale trenului. În spatele ochilor lui e roşeaţă, roşul micuţelor focuri întreţinute, al exploziilor din aer.
El se trezeşte când cerul se luminează; distinge apă într-o parte, întinsă şi neţărmurită şi argintie, lacul interior în sfârşit. De cealaltă parte a şinelor sunt case mici, deprimate, cu rufe atârnând pe frânghii în curţi. Apoi un furnal acoperit cu cărămidă, o fabrică cu ochi inexpresivi şi un coş înalt; apoi altă fabrică, cu multele ei ferestre reflectând albastrul cel mai pal.
Ea şi-l imaginează coborând în începutul de dimineaţă, trecând prin gară, prin holul lung şi boltit, străjuit de stâlpi, pe pardoseala de marmură. Acolo plutesc ecouri, glasuri nedesluşite răspândite de difuzoare, ale căror mesaje sunt neclare. Aerul miroase a fum – fumul ţigărilor, al trenurilor, al oraşului însuşi, care seamănă mai degrabă cu praful. Şi ea 498
- MARGARET ATWOOD -
merge prin acest praf sau fum; e gata să desfacă braţele, să
fie ridicată în aer de el. Bucuria o gâtuie, imposibil de deosebit de panică. Nu-l vede. Soarele intră pe ferestrele înalte şi arcuite, aerul plin de fum ia foc, pardoseala luceşte.
Acum el se iveşte, în celălalt capăt, cu fiecare detaliu distinct
– ochiul, gura, mâna – deşi tremurat, ca o reflexie pe un iaz înfiorat de adierea vântului.
Dar mintea ei nu-l poate reţine, nu poate fixa amintirea înfăţişării lui. Este ca şi cum peste apă ar sufla o briză şi el s-ar dispersa în culori frânte, în vălurele; apoi se formează
din nou altundeva, dincolo de stâlpul următor, luându-şi corpul obişnuit. În jurul lui e o licărire.
Licărirea e absenţa lui, dar ei i se pare lumină. Este simpla lumină a zilei care luminează totul din jurul ei. Fiecare dimineaţă şi noapte, fiecare mănuşă şi pantof, fiecare scaun şi farfurie.
499
- ASASINUL ORB -
XI
500
- MARGARET ATWOOD -