Ha! Mă gândesc. Asta i-ar lăsa cu gura căscată.
Într-o zi, când am să mă simt mai bine, am să mă întorc acolo şi chiar am să scriu asta. Ar trebui să-i înveselească pe toţi, căci oare nu asta e ce vor ei? Ce vrem noi toţi: să lăsăm în urma noastră un mesaj care să aibă efect, măcar dacă
unul cumplit; un mesaj care nu poate fi şters.
Dar astfel de mesaje pot fi periculoase. Gândeşte-te de două ori înainte să-ţi doreşti ceva, şi mai ales înainte să
doreşti să te transformi în mâna sorţii.
(Gândeşte-te de două ori, spunea Reenie. De ce numai de două ori? întreba Laura.)
504
- MARGARET ATWOOD -
Pisoiul
A venit septembrie, apoi octombrie. Laura era iar la şcoală, la altă şcoală. Acolo kilturile erau gri cu albastru, în loc de maro cu negru; altfel, din câte îmi dădeam seama, şcoala asta era la fel ca prima.
În noiembrie, chiar după ce a împlinit şaptesprezece ani, Laura l-a anunţat pe Richard că îşi irosea banii. Avea să
continue să meargă la şcoală dacă el o cerea, avea să stea la un pupitru, dar nu învăţa nimic folositor. A declarat asta cu calm şi fără ranchiună şi, foarte surprinzător, Richard a cedat.
— Oricum, chiar nu are nevoie să meargă la şcoală, a spus el. Nu o să fie niciodată nevoită să muncească pentru a-şi câştiga existenţa.
Dar Laurei trebuia să i se dea o ocupaţie, exact ca mie. A fost înrolată în una dintre cauzele lui Winifred, o organizaţie voluntară numită Abigails, care avea de a face cu vizitarea spitalelor. Abigails era un grup arogant: fete de familie bună, instruite pentru a fi viitoare Winifred. Îşi puneau şorţuri de lăptărese, cu lalele aplicate pe platcă, şi umblau aiurea prin secţiile spitalelor, unde trebuiau să stea de vorbă cu pacienţii, să le citească poate, şi să-i înveselească – cum anume nu se specifica.
Laura s-a dovedit expertă la asta. Nu-i plăceau celelalte Abigails, asta se înţelege de la sine, dar a făcut o pasiune pentru şorţ. În mod previzibil, era atrasă de secţiile în care erau internaţi cei nevoiaşi, pe care celelalte Abigails aveau tendinţa să le evite din cauza duhorii şi insuportabilităţii.
Aceste secţii erau pline de rebuturi: bătrâne cu demenţă, veterani săraci urmăriţi de ghinion, bărbaţi fără nas cu sifilis de gradul al treilea şi alţii asemenea. În aceste sectoare infirmierele erau insuficiente, şi în scurtă vreme Laura îndeplinea sarcini care, strict vorbind, nu erau treaba ei. Se părea că ploştile şi vomitatul nu o deranjau, nici înjurăturile şi delirările şi nebunia generală. Nu situaţia asta o avusese 505
- ASASINUL ORB -
în gând Winifred, dar destul de curând a fost cea la care am rămas.
Infirmierele o socoteau pe Laura un înger (sau unele dintre ele; altele considerau pur şi simplu că le stătea în cale).
Conform lui Winifred, care încerca să nu scape din ochi lucrurile şi avea spioni, se spunea că Laura era deosebit de bună în cazurile fără speranţă. Se pare că nu înţelegea faptul că erau pe moarte, spunea Winifred. Trata starea lor ca fiind obişnuită, normală chiar, lucru pe care – presupunea Winifred – ei trebuie să-l fi găsit liniştitor într-un anumit fel, deşi o persoană normală nu l-ar fi găsit. Pentru Winifred, această aptitudine, sau talent al Laurei era încă un semn al firii ei fundamental bizare.
— Trebuie să aibă nervi de oţel, spunea Winifred. Eu sigur n-aş putea s-o fac. N-aş suporta. Gândeşte-te la mizerie!
Între timp, planurile pentru debutul Laurei erau în plină
desfăşurare. Aceste planuri nu îi fuseseră încă împărtăşite Laurei: o făcusem pe Winifred să creadă că reacţia ei nu avea să fie pozitivă. În acest caz, a spus Winifred, toată treaba trebuie aranjată, apoi prezentată ca un fait accompli; sau, şi mai bine, se putea renunţa de tot la debut dacă principalul lui obiectiv era atins deja, principalul obiectiv fiind un mariaj strategic.
Luam masa la Curtea arcadiană; Winifred mă invitase acolo, eram doar noi două, să ticluim o stratagemă pentru Laura, cum s-a exprimat ea.
— Stratagemă? am întrebat.
— Ştii tu ce vreau să spun, a zis Winifred. Nu dezastruoasă.
Ţinând seama de toate – a continuat ea – cel mai bun lucru la care se putea spera pentru Laura era ca un băiat bogat şi cumsecade să muşte momeala şi să o ceară în căsătorie, şi să o ducă la altar. Ba şi mai bine, un bărbat de treabă, bogat şi prost, care nici să nu vadă momeala decât când era prea târziu.
506
- MARGARET ATWOOD -
— La ce momeală te-ai gândit? am întrebat.
M-am întrebat dacă asta era schema pe care o folosise chiar Winifred când îl capturase pe iluzoriul domn Prior? Îşi ascunsese firea până în luna de miere şi atunci îl luase absolut prin surprindere? De asta nu era niciodată văzut, decât în fotografii?
— Trebuie să recunoşti că Laura e mai mult decât ciudată, a spus Winifred.
S-a oprit să-i zâmbească cuiva peste umărul meu şi să-şi fluture degetele a salut. Brăţările ei de argint au zăngănit; purta prea multe.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o moale.
Colecţionarea explicaţiilor lui Winifred devenise pentru mine un hobby reprobabil.
Winifred şi-a ţuguiat buzele. Rujul ei era portocaliu, buzele ei începeau să se încreţească. În ziua de azi am spune că e de la prea mult soare, dar oamenii nu făcuseră încă legătura asta, şi lui Winifred îi plăcea să fie bronzată; îi plăcea patina metalică.
— Nu e pe gustul tuturor bărbaţilor. Spune nişte lucruri foarte ciudate. Îi lipseşte… îi lipseşte prudenţa.
Winifred era cu pantofii verzi din piele de aligator, dar nu-i mai consideram eleganţi; îi consideram în schimb de prost gust. Multe lucruri la Winifred pe care odinioară le găseam misterioase şi ademenitoare acum le găseam evidente, doar pentru că ştiam prea multe. Marea ei poleială era email ciobit, lustrul ei era spoială. Mă uitasem după cortină, văzusem sforile şi scripeţii, văzusem sârmele şi corsetele. Îmi dezvoltasem gusturi proprii.
— Ca de pildă? am întrebat. Ce lucruri ciudate?
— Ieri mi-a spus că numai iubirea e importantă, nu căsătoria. A spus că Iisus e de acord cu ea.