Apoi s-a îndreptat de spate şi s-a deplasat lateral, mai la lumină, şi a ridicat privirea. Am văzut sprâncenele negre, scobiturile orbitelor, zâmbetul ca o tăietură albă pe ovalul oacheş al feţei lui. În V-ul de sub gâtul lui era ceva alb: o cămaşă. A ridicat mâna, a dus-o lateral. Un gest de salut, sau de despărţire.
481
- ASASINUL ORB -
Acum se îndepărta, şi n-am putut să strig după el. Ştia că
n-am să pot să strig. Acum a dispărut.
Am simţit o apăsare în jurul inimii. Nu, nu, nu, nu, a spus un glas. Lacrimile îmi curgeau pe faţă.
Dar spusesem asta cu glas tare – prea tare, pentru că
Richard era treaz acum. Stătea în picioare chiar în spatele meu. Se pregătea să-şi pună mâna pe gâtul meu.
Atunci m-am trezit cu adevărat. Stau culcată cu faţa udă, cu ochii deschişi, uitându-mă în vidul cenuşiu al tavanului, aşteptând ca inima să-şi încetinească goana nebună. Nu mai plâng des, când sunt trează; doar câteva lacrimi când şi când. E o surpriză să constat că am făcut-o acum.
Când eşti tânăr, crezi că tot ce faci e la îndemână. Te deplasezi din acum în acum, mototoleşti timpul în mâini, îl arunci. Eşti propria ta maşină care goneşte. Crezi că poţi să
scapi de lucruri, şi de oameni – lăsându-i în urmă. Încă nu ştii că au obiceiul să se întoarcă.
În vise, timpul e îngheţat. Niciodată nu poţi să scapi de unde eşti.
Chiar se auzea un zăngănit de sticlă pe sticlă. M-am dat jos din pat – din patul meu adevărat de o persoană – şi m-am dus la fereastră. Doi ratoni scotoceau prin tomberonul vecinilor de peste drum, răsturnând sticlele şi cutiile de conserve. Gunoieri, în largul lor în groapa cu deşeuri. S-au uitat la mine, atenţi, calmi, cu micile lor măşti de hoţi negre în lumina lunii.
Să aveţi baftă, m-am gândit. Luaţi ce puteţi, cât puteţi s-o faceţi. Cui îi pasă dacă e al vostru? Doar să nu fiţi prinşi.
M-am întors în pat şi am rămas culcată în întunericul greu, ascultând respiraţia care ştiam că nu era acolo.
482
- MARGARET ATWOOD -
X
483
- ASASINUL ORB -
Asasinul orb: Oamenii-şopârla de pe Xenor
De săptămâni întregi colindă rafturile. Se duce la cea mai apropiată drogherie, cumpără câteva pile sau un beţişor din lemn de portocal, ceva neînsemnat, apoi trece pe lângă
reviste, fără să pună mâna şi atentă să nu fie văzută
uitându-se, dar frunzărind titlurile cu ochii, în căutarea numelui lui. A unuia dintre numele lui. De acum le cunoaşte, sau pe cele mai multe dintre ele: ea încasa cecurile înainte.
Poveşti fantastice. Povestiri stranii. Uluitor. Le scanează pe toate.
În cele din urmă reperează ceva. Asta trebuie să fie: Oamenii-şopârlă de pe Xenor. Primul episod palpitant din analele războaielor zycroniene. Pe copertă, o blondă în ţinută
semibabiloniană, o robă albă strânsă bine sub sânii improbabili cu o centură cu zale de aur, bijuterii de lapislazuli înfăşurate în jurul gâtului, o semilună de argint încolţindu-i din cap. Are buze umede, gura deschisă, ochii mari, şi e ţinută bine de două creaturi cu gheare cu trei degete şi ochi cu pupile verticale, care poartă doar nişte şorturi roşii. Au feţele ca nişte discuri aplatizate, pielea acoperită cu solzi, de culoarea lişiţei argintii. Lucesc grozav, de parcă ar fi unşi; sub pielea lor de un albastru cenuşiu, muşchii se bombează şi licăresc. Dinţii din gurile lor fără
buze sunt numeroşi şi ascuţiţi ca nişte ace. I-ar recunoaşte oriunde.
Cum să pună mâna pe un exemplar? Nu din magazinul acesta, unde e cunoscută. Nu s-ar face să dea naştere la zvonuri, printr-o purtare ciudată de orice fel. La următorul drum la cumpărături, face un ocol pe la gară şi localizează
revista la standul de ziare de acolo. Zece cenţi; plăteşte fără
să-şi scoată mănuşile, rulează repede revista, o strecoară în geantă. Vânzătorul se uită la ea ciudat, dar aşa fac bărbaţii.
Tot drumul de întoarcere în taxi strânge revista la piept, urcă scările cu ea pe furiş, se încuie în baie cu ea. Ştie că
484
- MARGARET ATWOOD -
mâinile îi vor tremura când va da paginile. Este o poveste de genul ştifturilor citite în vagoanele de marfă, sau de şcolari la lumina lanternei. De paznici de fabrici în miez de noapte, ca să nu adoarmă; de comis-voiajori prin hoteluri, după o zi nerodnică, fără cravată, desfăcuţi la cămaşă, cu picioarele în sus şi whisky-ul în paharul pentru periuţa de dinţi. De poliţişti într-o seară plictisitoare. Niciunul dintre ei nu va găsi mesajul care în mod sigur va fi ascuns undeva în tipăritură. Va fi un mesaj destinat numai ei.
Hârtia e atât de moale încât mai că i se rupe în mâini.
Aici, în baia încuiată, expusă pe genunchi în tipăritura necruţătoare, este Sakiel-Norn, cetatea cu o mie de splendori
– zeii ei, obiceiurile ei, nemaipomeniţii ei ţesători de covoare, copiii ei înrobiţi şi maltrataţi, fecioarele pe cale să fie jertfite.
Cele şapte mări ale ei, cele cinci luni ale ei, cei trei sori ai ei; munţii dinspre apus şi sinistrele lor morminte unde urlă
lupii şi frumoase femei nemoarte stau la pândă. Lovitura de palat îşi întinde tentaculele, regele îşi aşteaptă sorocul, bănuind forţele desfăşurate împotriva sa; Marea Preoteasă