Şi noi facem asta.
Sau răsfoiam reviste mondene vechi, aducându-mi aminte cum îi invidiasem cândva pe oamenii din ele, sau mă uitam prin cărţile de poezii, cu pagini subţiri ca foiţa, aurite pe margini. Poeziile care mă fermecau pe vremea domnişoarei Violenţă acum mi se păreau exagerate şi greţoase. Ah, încalte, vină dară, ostoit – limbajul arhaic al iubirii neîmpărtăşite. Mă iritau astfel de vorbe, care îi făceau pe iubiţii nefericiţi – îmi dădeam seama acum – uşor caraghioşi, ca însăşi biata nefericită domnişoară Violenţă. Cu margini fleşcăite, neclari, moi, ca un chec căzut în apă. Nimic pe care ai vrea să-l atingi.
Copilăria mi se părea deja departe – o epocă îndepărtată, ştearsă şi dulce-amăruie, ca florile uscate. Regretam pierderea ei, o voiam înapoi? Nu credeam asta.
Laura nu stătea în casă. Hoinărea prin oraş, cum făceam împreună înainte. Purta o rochie galbenă de bumbac, care cu o vară în urmă fusese a mea, şi pălăria care mergea cu ea.
Când o vedeam din spate aveam o senzaţie ciudată, de parcă
m-aş fi văzut pe mine.
Winifred nu făcea niciun secret din faptul că se plictisea de moarte. În fiecare zi se ducea să înoate, de pe mica plajă
privată de lângă hangarul de bărci, deşi nu intra niciodată
unde apa îi depăşea înălţimea: de cele mai multe ori doar se bălăcea, purtând o uriaşă pălărie ca de chinez, purpurie.
Voia ca Laura şi cu mine să mergem cu ea, dar noi am refuzat. Niciuna dintre noi nu ştia să înoate prea bine, şi mai şi ştiam ce fel de lucruri se aruncau înainte în apă, şi poate încă se aruncau. Când nu înota sau făcea plajă, Winifred rătăcea prin casă, făcând însemnări şi schiţe, şi liste de imperfecţiuni – tapetul din holul din faţă chiar trebuia înlocuit, lemnul de sub scară mucegăise – sau trăgea câte un pui de somn în camera ei. Avilionul părea să o secătuiască de energie. Era liniştitor să ştii că ceva putea să o facă.
474
- MARGARET ATWOOD -
Richard vorbea mult la telefon, interurban; sau se ducea pe durata zilei la Toronto. Restul timpului îşi făcea de lucru cu Water Nixie, supraveghind reparaţiile. Scopul lui era să
facă barca să plutească, spunea el, înainte să plecăm.
În fiecare dimineaţă i se aduceau ziarele.
— Război Civil în Spania, a spus într-o zi, la masă. Ei bine, era aşteptat de mult.
— Asta e neplăcut, a spus Winifred.
— Nu pentru noi, a spus Richard. Atâta timp cât nu ne băgăm. Lasă-i pe comunişti şi pe nazişti să se omoare între ei
– şi unii şi alţii se vor băga în încăierare destul de curând.
Laura sărise peste masa de prânz. Era pe doc, singură, doar cu o ceaşcă de cafea. Se ducea des acolo: asta îmi dădea emoţii. Se întindea pe doc, îşi plimba un braţ prin apă, şi se uita în râu de parcă scăpase ceva acolo şi îl căuta pe fund.
Totuşi, apa era prea întunecată. Nu vedeai mare lucru.
Numai bancul ocazional de homari argintii care treceau în viteză ca degetele unui hoţ de buzunare.
— Totuşi, aş vrea să nu o facă, a spus Winifred. E foarte dezagreabil.
— Ne-ar prinde bine un război bun, a spus Richard. Poate va mai revigora lucrurile, va mai recupera din pierderile provocate de Depresiune. Ştiu câţiva indivizi care contează pe el. Unii or să facă o grămadă de bani.
Niciodată nu mi se spunea ceva despre situaţia financiară
a lui Richard, însă în ultima vreme ajunsesem să cred – din diverse aluzii şi indicii – că nu avea aşa de mulţi bani cum crezusem odată. Sau nu îi mai avea. Restaurarea Avilionului fusese oprită – amânată – fiindcă Richard nu mai fusese dispus să cheltuiască. Asta conform lui Reenie.
— De ce vor face bani? am întrebat.
Ştiam foarte bine răspunsul, dar căpătasem obiceiul de a pune întrebări naive doar ca să văd ce aveau să spună
Richard şi Winifred. Ajustabila scară etică pe care o aplicau 475
- ASASINUL ORB -
în aproape toate domeniile vieţii nu încetase încă să-mi reţină atenţia.
— Pentru că aşa sunt lucrurile, a spus scurt Winifred.
Apropo, amica ta a fost arestată.
— Care amică? am întrebat, prea repede.
— Muierea aia, Callista. Iubiţica tatălui tău. Cea care se crede artistă.
Mi-a displăcut tonul ei, dar n-am ştiut să-l contracarez.
— A fost foarte bună cu noi când eram mici, am spus.
— Bineînţeles că trebuia să fie, nu?
— Îmi plăcea, am spus.
— Fără îndoială. M-a prins acum câteva luni – a încercat să mă convingă să cumpăr o pictură îngrozitoare sau o frescă