— Da, am spus. Asta voiam să spun. S-a străduit.
— Nu mi-a plăcut deloc. Întotdeauna am detestat surprizele de felul ăla.
Ni se spusese să aşteptăm în garderobă. Uşile duble care dădeau în hol aveau draperii subţiri pe dinăuntru, aşa că nu vedeam prin ele în holul pătrat din faţă, în care se afla un şemineu, după moda veche; acolo era instalat bradul. Eram cocoţate pe canapeaua din garderobă, în spatele căreia era oglinda ovală. Hainele atârnau în cuierul lung – hainele tatei, 467
- ASASINUL ORB -
hainele mamei, şi pălăriile, deasupra lor – ale ei cu pene mari, ale lui cu pene mici. Mirosea a galoşi de cauciuc, şi a răşină proaspătă de pin şi a cedru de la ghirlandele încolăcite în jurul balustradelor scării din faţă şi a ceară de pe duşumeaua caldă, pentru că mergea centrala: caloriferele sâsâiau şi zăngăneau. Pe sub pervazul ferestrei venea un curent rece, şi mirosul necruţător, înviorător de zăpadă.
În cameră era o singură lustră, cu abajur de mătase galbenă. Ne vedeam reflectate în uşile de geam: rochiile de catifea albastru-regal cu guler de dantelă, feţele albe, părul blond cu cărare pe mijloc, mâinile palide adunate în poală.
Ciorapii albi, pantofii negri de lac. Fuseserăm învăţate să
stăm cu un picior petrecut peste celălalt – niciodată
genunchii – şi aşa stăteam. Oglinda se înălţa în spatele nostru ca un balon de sticlă ce ieşea din creştetul capetelor noastre. Ne auzeam răsuflarea, intrând şi ieşind: răsuflarea aşteptării. Suna ca răsuflarea altcuiva – cineva mare şi invizibil, ascuns în hainele care înăbuşeau zgomotul.
Dintr-odată, uşile duble s-au deschis. Am văzut un om în roşu, un uriaş roşu care domina de sus încăperea. În spatele lui erau întunericul nopţii, şi o vâlvătaie. Faţa îi era acoperită
de fum alb. Capul lui era în flăcări. A înaintat clătinându-se: avea braţele întinse. Din gură i-a ieşit un huiduit, sau un strigăt.
O clipă am fost speriată, dar eram destul de mare ca să
ştiu ce trebuie să fie. Strigătul era menit să fie râs. Era numai tata, care făcea pe Moş Crăciun, şi nu ardea – nu era decât bradul luminat din spatele lui, nu era decât cununa de lumânări de pe capul lui. Îşi pusese halatul roşu de brocart, întors pe dos, şi o barbă făcută din vată.
Mama spunea că el nici nu îşi cunoştea forţa; nici nu ştia ce mare era în raport cu ceilalţi. Nu ştia ce înspăimântător putea să pară. Cu siguranţă pentru Laura a fost înspăimântător.
468
- MARGARET ATWOOD -
— Ai ţipat într-una, am spus acum. Nu ţi-ai dat seama că
doar se prefăcea.
— A fost mai rău de atât, a spus Laura. Am crezut că
restul timpului se prefăcea.
— Ce vrei să spui?
— Că aşa era el în realitate, a spus răbdătoare Laura. Că
pe dedesubt ardea. Tot timpul.
469
- ASASINUL ORB -
Water Nixie
În dimineaţa asta am dormit până târziu, epuizată după o noapte de delirări sumbre. Aveam picioarele umflate, de parcă aş fi străbătut pe jos distanţe mari, pe pământ tare; îmi simţeam capul umed şi poros. M-au trezit bătăile în uşă
ale Myrei. „Răsări şi străluceşte”, a graseiat ea prin fanta pentru scrisori. Din perversitate, n-am răspuns. S-ar putea să fi crezut că am murit – că am mierlit-o în somn! Fără
îndoială se agita deja în care dintre imprimeurile mele cu flori să mă expună, şi plănuia mâncărurile pentru recepţia de după înmormântare. N-ar fi avut loc un priveghi, nimic atât de barbar. Un priveghi ar trebui să te facă să stai de veghe, pentru că e bine să te asiguri că morţii sunt cu adevărat morţi înainte să-i acoperi cu ţărână.
La gândul ăsta, am zâmbit. Apoi mi-am amintit că Myra are cheie. M-am gândit să-mi trag cearşaful pe faţă ca să-i ofer măcar un minut de groază dătătoare de plăcere, dar am decis că e mai bine să n-o fac. M-am dat jos din pat, şi mi-am tras halatul pe mine.
— Ai răbdare! am strigat în casa scării.
Dar Myra era deja înăuntru, şi cu ea era femeia: femeia cu ziua. Era o zdrahoancă de femeie, cu o înfăţişare de portugheză: nici vorbă să o opreşti. S-a pus de îndată pe treabă, cu aspiratorul Myrei – se gândiseră la toate – în timp ce eu mă ţineam după ea ca o piază rea, tânguindu-mă: Nu te atinge de asta! Lasă aia acolo! Pot să fac singură asta!
Acum n-o să mai găsesc nimic! Cel puţin am reuşit să ajung în bucătărie înaintea lor şi să vâr în cuptor teancul de pagini scrise. Era puţin probabil ca ele să abordeze cuptorul în prima zi de curăţenie. În orice caz, nu e prea murdar, nu coc niciodată nimic.
— Gata, a spus Myra când femeia a terminat. Totul e curat şi ordonat. Nu te simţi mai bine acum?
Îmi adusese o chestie de la Gingerbread House – un vas verde-smarald, numai puţintel ciobit, sub forma unui cap de 470
- MARGARET ATWOOD -
fată cu zâmbetul timid, ce conţinea seminţe de şofran. Când creşte, şofranul trebuie să iasă prin găurile de sus, şi să
izbucnească într-un halo de flori, vorbele ei exacte. Tot ce am de făcut este să-l ud, spune Myra, şi destul de curând va fi frumuşel foc.
Misterioase sunt căile Domnului de a face minuni, cum spunea Reenie. Să fie oare Myra îngerul meu păzitor desemnat? Sau este, în schimb, o anticipare a Purgatoriului?
Şi cum să-ţi dai seama de diferenţă?