Am simţit un val de sânge spre inimă, apoi o panică
apăsătoare, ca o mână care mă strângea. Probabil că am pălit.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Laura. Nu te simţi bine?
În acel mai am plecat în Anglia cu Berengeria, apoi ne-am întors la New York în voiajul inaugural al lui Queen Mary.
Queen Mary era cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit vreodată, sau aşa scria în toate broşurile. Era un eveniment epocal, a spus Richard.
Winifred a mers cu noi. Şi Laura. Un astfel de voiaj avea să-i facă foarte bine, a spus Richard: arăta necăjită şi prăpădită, şi nu îşi găsea rostul de când fusese îndepărtată
brusc de la şcoală. Călătoria avea să fie un fel de educaţie pentru ea, de genul care chiar putea să-i fie de folos unei fete ca ea. Oricum, nu puteam s-o lăsăm acasă.
Publicul nu se mai sătura de Queen Mary. Era descris şi fotografiat de sus până jos, în amănunţime, decorat cu lumini fluorescente şi laminate de plastic şi coloane canelate, şi lemn de arţar – furnire costisitoare peste tot. Dar se legăna cumplit, şi puntea de la clasa a doua o domina pe cea de la clasa întâi, aşa că nu puteai să te plimbi pe acolo fără să fii cercetat de o mulţime de gură-cască săraci rezemaţi de balustradă.
În prima zi am avut rău de mare, dar după aceea mi-a fost bine. A fost mult dans. Atunci ştiam să dansez; destul de bine, dar nu foarte bine. (Să nu faci niciodată ceva foarte bine, spunea Winifred, asta arată că te străduieşti.) Am dansat şi cu alţi bărbaţi, în afară de Richard – bărbaţi pe care îi cunoştea din afaceri, bărbaţi pe care el mi i-a prezentat. Aveţi grijă de Iris în locul meu, le spunea el acestor bărbaţi, zâmbind, bătându-i pe braţ. Uneori dansa cu alte femei, soţiile bărbaţilor pe care îi cunoştea. Alteori ieşea la o ţigară sau să dea o tură pe punte, sau aşa spunea el. Eu în 459
- ASASINUL ORB -
schimb credeam că e bosumflat sau îngândurat. Nu-l mai vedeam o oră întreagă. Apoi se întorcea, se aşeza la masa noastră, se uita cum dansam destul de bine, iar eu mă
întrebam de când era acolo.
Era nemulţumit, am hotărât eu, din cauză că această
excursie nu decurgea aşa cum plănuise. Nu putuse să obţină
rezervările la cină la Verandah Grill, pe care le voia, nu cunoscuse oamenii pe care voise să-i cunoască. Pe terenul lui era mare mahăr, dar pe Queen Mary era chiar foarte neînsemnat. Şi Winifred era neînsemnată: vioiciunea ei era zadarnică. Am văzut de mai multe ori cum nişte femei de care se apropiase cu sfială i-au întors spatele. Apoi se furişa înapoi la ce numea ea „gaşca noastră”, sperând că nu observase nimeni.
Laura nu dansa. Nu ştia, nu o interesa; oricum era prea tânără. După cină se închidea în cabina ei; spunea că
citeşte. În a treia zi a voiajului, la micul dejun, avea ochii roşii şi umflaţi.
Pe la mijlocul dimineţii m-am dus să o caut. Am găsit-o într-un şezlong cu o pătură trasă până la gât, urmărind cu indiferenţă o partidă de quoits10. M-am aşezat lângă ea. O
tânără vânjoasă a trecut pe lângă noi cu şapte câini, fiecare în lesa lui; în ciuda vremii răcoroase, era în pantaloni scurţi, şi avea picioarele bronzate.
— Aş putea să-mi iau o slujbă ca asta, a spus Laura.
— Care slujbă ca asta?
— Să plimb câini, a spus ea. Câinii altora. Îmi plac câinii.
— Nu ţi-ar plăcea stăpânii.
— Nu i-aş plimba pe stăpâni.
Era cu ochelarii de soare, dar dârdâia.
— E vreo problemă?
— Nu.
— Pari înfrigurată. Cred că te-ai îmbolnăvit de ceva.
— N-am nimic. Nu te agita.
— Fireşte că sunt îngrijorată.
10 Joc cu inele aruncate într-un ţăruş.
460
- MARGARET ATWOOD -
— Nu trebuie să fii. Am şaisprezece ani. Îmi dau seama dacă sunt bolnavă.
— I-am promis tatei că o să am grijă de tine, am spus înţepată. Şi mamei.
— O prostie din partea ta.
— Fără doar şi poate. Dar eram mică, nu m-a dus mintea la mai mult. Aşa e când eşti mic.
Laura şi-a scos ochelarii de soare, dar nu s-a uitat la mine.
— Promisiunile altora nu sunt vina mea, a spus ea. Tata m-a aruncat în cârca ta. Niciodată nu a ştiut ce să facă cu mine – cu noi. Dar acum e mort, amândoi sunt morţi, aşa că
e în regulă. Te dezleg. Eşti liberă.