— Ce e, Laura?
— Nimic, a spus ea. Dar de fiecare dată când vreau să mă
gândesc – să-mi lămuresc nişte lucruri – tu hotărăşti că sunt bolnavă şi începi să mă cicăleşti. Asta mă scoate din minţi.
— Nu e corect, am spus. Am încercat şi am tot încercat, te-am socotit nevinovată, ţi-am acordat cele mai…
— Hai s-o lăsăm baltă, a spus ea. Uită-te şi tu ce joc prostesc! Mă întreb de ce i se spune quoits.
Am pus toate astea pe seama vechii dureri – a doliului după Avilion şi tot ce se petrecuse acolo. Sau poate mai tânjea încă după Alex Thomas? Ar fi trebuit s-o întreb mai multe, ar fi trebuit să insist, dar mă îndoiesc că chiar şi atunci mi-ar fi spus ce o frământa cu adevărat.
Lucrul pe care mi-l amintesc cel mai bine din acel voiaj, în afară de Laura, este jaful care a avut loc, pe toată nava, în ziua în care am intrat în port. Tot ce avea pe el numele sau monograma Queen Mary a intrat într-o geantă sau un geamantan – hârtie de scris, argintărie, prosoape, savoniere, mecanisme – tot ce nu era prins cu lanţuri de podea. Unii chiar au deşurubat mânerele robinetelor, şi oglinzile mai mici, şi clanţele. Pasagerii de la clasa întâi au fost mai răi ca ceilalţi; însă e drept, bogaţii au fost întotdeauna cleptomani.
461
- ASASINUL ORB -
Care a fost argumentarea acestui întreg jaf? Suvenirurile.
Oamenii aceştia aveau nevoie de ceva care să le amintească
de ei înşişi. Vânătoarea de suveniruri e un lucru ciudat: acum devine atunci chiar în timp ce încă este acum. Nu crezi cu adevărat că te afli acolo, aşa că şterpeleşti dovada, sau ceva ce iei drept dovadă.
Eu însămi am şters-o cu o scrumieră.
462
- MARGARET ATWOOD -
Omul cu capul în flăcări
Aseară am luat una dintre pilulele pe care mi le-a prescris doctorul. E drept că m-a adormit, dar pe urmă am visat, iar visul ăsta nu a fost cu nimic mai bun decât cele pe care le am fără ajutorul medicaţiei.
Stăteam în picioare pe docul de la Avilion, şi de jur împrejur gheaţa verzuie a râului clincănea ca nişte clopoţei, însă nu eram îmbrăcată cu o haină de iarnă – numai o rochie de bumbac imprimat cu fluturi. Aveam şi o pălărie făcută din flori de plastic în culori aprinse – roşu de pătlăgică, un liliachiu hidos – care era luminată din interior de becuri micuţe.
A mea unde e? a întrebat Laura, cu glas de copil de cinci ani. M-am uitat la ea, dar atunci nu mai era copil. Laura îmbătrânise, ca mine; avea ochi de stafide uscate. Lucrul ăsta m-a îngrozit, şi m-am trezit.
Era trei dimineaţa. Am aşteptat până când inima mea nu a mai protestat, apoi am coborât orbecăind la parter şi mi-am făcut un lapte cald. Ar fi trebuit să am destulă minte să nu mă bazez pe pilule. Nu poţi să cumperi inconştienţă atât de ieftin.
Dar să continui.
Odată coborât de pe Queen Mary, grupul familiei noastre a petrecut trei zile la New York. Richard avea nişte afaceri de încheiat; noi ceilalţi puteam să vizităm obiective turistice, a spus el.
Laura nu a vrut să meargă la Rockettes, sau să urce în vârful Statuii Libertăţii sau pe Empire State Building. N-a vrut nici să meargă la cumpărături. A vrut doar să se plimbe şi să se uite la lucruri pe stradă, lucru prea periculos să-l facă singură, a spus Richard, aşa că m-am dus eu cu ea. Nu a fost o companie veselă – o uşurare după Winifred, care era hotărâtă să fie atât de veselă cât era omeneşte posibil.
463
- ASASINUL ORB -
După aceea am petrecut mai multe săptămâni la Toronto, cât a fost Richard prins cu afacerile lui. După aceea am plecat la Avilion. Acolo aveam să facem sporturi nautice, a spus Richard. Tonul lui dădea de înţeles că ăsta era singurul lucru pentru care era bun locul; în plus, că era fericit să-şi sacrifice timpul ca să ne satisfacă mofturile. Sau, într-o exprimare mai blândă, să ne facă pe plac – să îmi facă pe plac mie, dar să-i facă pe plac şi Laurei.
Mi se părea că ajunsese să o socotească pe Laura un puzzle, unul a cărui rezolvare era acum treaba lui. Îl prindeam uitându-se la ea în clipele libere, cam la fel cum se uita la paginile cu evoluţiile de la bursă – căutând maneta, butonul, mânerul, pana, calea de intrare. Conform concepţiei lui de viaţă, totul are o asemenea manetă sau buton. Fie asta, fie un preţ. Voia să o aibă pe Laura la cheremul lui, îi voia gâtul sub piciorul lui, oricât de uşor aşezat. Dar Laura nu avea genul acela de gât. Aşa că după fiecare încercare, el rămânea cu un picior în aer, ca un vânător de urşi pozând într-o fotografie din care ursul ucis dispăruse.
Cum făcea Laura asta? Nu opunându-i-se, nu o mai făcea: la vremea asta evita să se ciocnească frontal cu el. O făcea dându-se înapoi, şi întorcându-se într-o parte, şi făcându-l să-şi piardă echilibrul. El făcea întotdeauna un salt în direcţia ei, şi întotdeauna înşfăca aerul.
Ce voia el era aprobarea ei, ba chiar admiraţia ei. Sau doar recunoştinţa ei. Ceva de genul ăsta. Cu altă fată poate ar fi încercat cu cadouri – un colier de perle, un pulover de caşmir
– lucruri după care se presupunea că tânjeau fetele de şaisprezece ani. Dar avea destulă minte ca să nu o păcălească pe Laura cu ceva de genul ăsta.
Apă din piatră seacă, mă gândeam. Nu o va înţelege niciodată. Şi ea nu are un preţ, pentru că el nu are nimic pe care să-l vrea ea. Într-o întrecere a voinţelor, cu absolut oricine, eu pariam totuşi pe Laura. În felul ei era încăpăţânată ca un catâr.
464
- MARGARET ATWOOD -
Chiar am crezut că o să se repeadă la şansa de a petrece un timp la Avilion – se împotrivise atât de mult să îl părăsească – dar când i s-a vorbit de plan, a părut indiferentă. Nu era dispusă să-i acorde credit lui Richard pentru nimic, sau asta a fost interpretarea mea.
— Măcar o s-o vedem pe Reenie, a fost tot ce a spus.
— Regret să spun că Reenie nu mai e în slujba noastră, a spus Richard. I s-a cerut să plece.
Când a fost asta? Cu un timp în urmă. O lună, mai multe luni? Richard a fost vag. A fost o chestiune legată de soţul lui Reenie, a spus el, care bea prea mult. De aceea reparaţiile la casă nu fuseseră făcute la vreme şi satisfăcător, iar Richard chiar n-a văzut niciun rost în a plăti bani buni pentru lene, sau pentru ceea ce putea fi denumit doar insubordonare.
— N-a vrut-o aici odată cu noi, a spus Laura. Ştia că ea o să ne ia partea.
Rătăceam prin parterul de la Avilion. Casa în sine părea să-şi fi redus dimensiunile; mobila era acoperită cu huse, sau ce rămăsese din mobilă – câteva dintre piesele mai masive, mai întunecate fuseseră scoase, la ordinul lui Richard, presupun. Mi-o imaginez pe Winifred spunând că
nu trebuie să te aştepţi ca cineva să poată trăi cu o servantă