În a doua noastră zi la Avilion, eu şi cu Laura am plecat să
o vedem pe Reenie. N-a fost greu să aflăm unde locuia: toată
lumea din oraş ştia. Sau cei de la braseria Betty’s ştiau, pentru că acolo muncea acum, trei zile pe săptămână. Nu le-am spus lui Richard şi Winifred unde ne ducem, fiindcă de ce să sporim atmosfera neplăcută de la micul dejun? Nu puteau să ne interzică în mod categoric, dar cu siguranţă am fi atras o cantitate supărătoare de dispreţ mocnit.
Am luat ursuleţul pe care îl cumpărasem pentru copilul lui Reenie, de la Simpsons, în Toronto. Nu era un ursuleţ prea drăgălaş – era sever şi umplut până la refuz cu câlţi, şi ţeapăn. Semăna cu un funcţionar de stat minor, sau cu un funcţionar de stat din vremea aceea. Nu ştiu cum arată ei acum. Foarte probabil poartă jeanşi.
Reenie şi soţul ei locuiau într-una din căsuţele din piatră
de calcar construite iniţial pentru muncitorii de la fabrică –
parter şi etaj, acoperiş ascuţit, closet în fundul grădinii înguste – nu prea departe de unde locuiesc eu acum. Nu aveau telefon, aşa că n-am putut s-o prevenim pe Reenie că
venim. Când a deschis uşa şi ne-a văzut pe amândouă acolo, a zâmbit larg şi pe urmă a început să plângă. La fel şi Laura, după o clipă. Eu stăteam cu ursuleţul în braţe, simţindu-mă
lăsată pe dinafară fiindcă nu plângeam şi eu.
— Fiţi binecuvântate, ne-a spus Reenie amândurora.
Intraţi să vedeţi copilul.
471
- ASASINUL ORB -
Am mers pe coridorul cu linoleum pe jos şi am intrat în bucătărie. Reenie o zugrăvise în alb şi adăugase perdele galbene, aceeaşi nuanţă de galben ca a perdelelor de la Avilion. Am observat un set de cutii de tablă, tot albe, pe care scria cu galben: Făină, Zahăr, Cafea, Ceai. Nu era nevoie să
mi se spună că Reenie făcuse singură aceste decoraţiuni.
Acestea şi perdelele, şi orice altceva pe care pusese mâna.
Profita la maximum de acest talent al ei.
Copilul – adică tu, Myra, acum ai intrat şi tu în poveste –
era culcat într-un coş de rufe din răchită şi se uita la noi fără
să clipească, cu nişte ochi rotunzi şi mai albaştri decât sunt de obicei ochii bebeluşilor. Trebuie să spun că semăna cu o budincă din carne cu grăsime, însă e drept că majoritatea poruncilor seamănă cu asta.
Reenie a insistat să ne facă o ceaşcă de ceai. Acum eram nişte tinere doamne, a spus ea: puteam să bem ceai adevărat, nu doar lapte cu puţin ceai în el, ca înainte. Se îngrăşase; partea de dedesubt a braţelor ei, odinioară foarte tare şi puternică, tremura puţin, şi când s-a dus la aragaz a mers legănându-se. Avea mâinile dolofane, cu gropiţe în dreptul degetelor.
— Mănânci pentru doi şi pe urmă uiţi să te opreşti, a spus ea. Vedeţi verigheta mea? N-aş putea să o mai scot decât dacă aş tăia-o. Va trebui să fiu îngropată cu ea.
A spus asta cu un oftat de mulţumire. Apoi pruncul a început să se agite, iar Reenie l-a luat şi l-a pus pe genunchi, şi s-a uitat la noi, peste masă, aproape sfidător. Masa (simplă, înghesuită, cu o muşama cu lalele galbene) era ca o prăpastie mare – de o parte eram noi două, de cealaltă, la o distanţă uriaşă acum, Reenie şi pruncul ei, fără regrete.
Pentru ce regrete? Pentru că ne abandonase. Sau aşa simţeam eu.
Purtarea lui Reenie avea ceva ciudat, nu faţă de copil ci faţă de noi în raport cu el – aproape ca şi cum am fi prins-o cu ocaua mică. M-am întrebat de atunci – şi trebuie să mă
ierţi, Myra, că pomenesc de asta, dar chiar n-ar trebui să
472
- MARGARET ATWOOD -
citeşti rândurile astea, şi apoi curiozitatea a ucis pisica – m-am întrebat de atunci dacă nu cumva tatăl acestui copil nu e nicicum Ron Hincks, ci însuşi tata. După plecarea mea în luna de miere, Reenie rămăsese singura servitoare la Avilion, şi de jur împrejurul capului tatei turnurile se prăbuşeau. Nu i s-ar fi aplicat ea ca o prişniţă, în acelaşi spirit în care îi aducea o ceaşcă de supă caldă sau o sticlă cu apă fierbinte?
Alinare, împotriva frigului şi întunericului.
În cazul acesta, Myra, eşti sora mea. Sau soră vitregă. Nu că vom şti vreodată, sau eu una nu voi şti niciodată.
Presupun că ai putea să mă dezgropi, şi să iei o mostră de păr sau os sau ce s-o folosi, şi s-o trimiţi să fie analizată. Dar mă îndoiesc că ai merge atât de departe. Singura altă dovadă
posibilă ar fi Sabrina – aţi putea cădea de acord să comparaţi nişte fragmente din voi. Dar pentru ca asta să se întâmple, ar trebui ca Sabrina să se întoarcă, şi numai Dumnezeu ştie dacă o va face vreodată. Ar putea fi oriunde. Ar putea fi moartă. Ar putea fi pe fundul mării.
Mă întreb dacă Laura ştia de tata şi Reenie, dacă într-adevăr era ceva de ştiut. Mă întreb dacă acesta a fost unul dintre multele lucruri pe care le ştia, dar pe care nu le-a spus niciodată. Aşa ceva este întru totul posibil.
Zilele petrecute la Avilion nu au trecut repede. Era tot prea cald, era tot prea umed. Nivelul apei din cele două râuri era scăzut: până şi vârtejurile Louveteau-ului erau leneşe, şi dinspre Jogues venea un miros neplăcut.
Stăteam în casă majoritatea timpului, în jilţul cu spetează
îmbrăcată în piele, din biblioteca bunicului, cu picioarele atârnând peste braţul lui. Rămăşiţele muştelor moarte iarna trecută erau încă încrustate în pervazul ferestrelor: pentru doamna Murgatroyd, biblioteca nu era o prioritate. Portretul bunicii Adelia prezida încă acolo.
Îmi petreceam după-amiezile cu albumele ei cu tăieturi din ziare, despre ceaiuri şi vizitele fabienilor, şi exploratorii cu demonstraţiile lor cu lanterna magică şi relatările lor despre 473
- ASASINUL ORB -
obiceiurile ciudate ale indigenilor. Nu ştiu de ce i se pare cuiva ciudat că decorau ţestele strămoşilor lor, mă gândeam.