sau ceva – un mănunchi de femei urâte în salopete, în niciun caz ce ar prefera cineva pentru sufragerie.
— De ce au arestat-o?
— Detaşamentul Roşu, nu ştiu ce razie la o reuniune a progresiştilor. A sunat aici – era foarte agitată. Voia să
vorbească cu tine. N-am văzut de ce trebuia să fii implicată şi tu, aşa că Richard s-a dus tocmai în oraş şi a scos-o pe cauţiune.
— De ce a făcut asta? am întrebat. Abia dacă o cunoştea.
— Oh, aşa e el, bun la inimă, a spus Winifred, zâmbind dulce. Cu toate că mereu a spus că oamenii ăia sunt o belea mai mare în puşcărie decât afară, nu-i aşa, Richard? Fac atâta scandal în presă. Dreptate pentru asta, dreptate pentru aia. Poate că i-a făcut un serviciu primului-ministru.
— Mai e cafea? a întrebat Richard.
Asta însemna că Winifred trebuia să nu mai discute despre asta, însă ea a continuat.
— Sau poate că a considerat că datora asta familiei. Îmi închipui că s-ar putea s-o socoţi un fel de suvenir de familie, ca un hârb vechi ce e trecut din mână în mână.
— Cred că am să mă duc la Laura, pe doc, am spus. E o zi tare frumoasă.
476
- MARGARET ATWOOD -
Pe toată durata conversaţiei mele cu Winifred, Richard citise ziarul, dar acum a ridicat repede privirea.
— Nu, a spus el, stai aici. Îi cauţi prea mult în coarne. Laso în pace şi o să-i treacă.
— Ce să-i treacă?
— Ce o roade, a spus Richard.
Întorsese capul ca să se uite la ea pe fereastră şi, pentru prima dată, am observat că avea un început de chelie la spate, o pată rotundă de scalp rozaliu care se vedea prin părul şaten. Curând avea să aibă o tonsură.
— Vara următoare o să mergem la Muskoka, a spus Winifred. Nu pot să spun că această mică experienţă de vacanţă este un succes răsunător.
Către sfârşitul şederii noastre m-am hotărât să inspectez podul. Am aşteptat până ce Richard era ocupat la telefon şi Winifred zăcea într-un şezlong pe mica noastră fâşie de nisip, cu un şervet umed pe ochi. Atunci am deschis uşa care dădea spre scara podului, am închis-o în urma mea, şi am urcat cât am putut de încet.
Laura era deja acolo, aşezată pe un cufăr de cedru.
Deschisese fereastra, ceea ce era o binecuvântare; altfel, locul ar fi fost înăbuşitor. Se simţea un miros greu de cârpe vechi şi excremente de şoareci.
A întors capul, fără grabă. Nu o speriasem.
— Bună, a spus ea. Aici trăiesc lilieci.
— Nu mă miră, am spus. Lângă ea era o pungă mare de hârtie. Ce ai acolo?
A început să scoată tot felul de lucruri – diverse mărunţişuri. Ceainicul de argint al bunicii, şi trei ceşti cu farfurioare de porţelan, pictate manual, de la Dresda. Câteva linguri cu monogramă. Spărgătorul de nuci în formă de aligator, un buton de sidef de manşetă, desperecheat, un pieptene din baga, cu dinţi lipsă, o brichetă de argint stricată, o olivieră minus oţetarul.
477
- ASASINUL ORB -
— Ce faci cu lucrurile astea? am întrebat. Nu poţi să le iei la Toronto!
— Le ascund. Nu pot să devasteze totul.
— Cine?
— Richard şi Winifred. Or să arunce lucrurile astea; i-am auzit vorbind despre vechiturile fără valoare. Mai devreme sau mai târziu se vor descotorosi de ele. Aşa că salvez câteva lucruri, pentru noi. Am să le las sus aici, într-un cufăr. Astfel vor fi în siguranţă, şi vom şti unde sunt.
— Şi dacă or să bage de seamă?
— N-or să bage de seamă. Nu e nimic cu adevărat valoros.
Uite, a spus ea, am găsit vechile noastre caiete de exerciţii.
Erau încă aici, în acelaşi loc în care le-am lăsat. Mai ţii minte când le-am adus aici? Pentru el?
Pentru Laura, Alex Thomas nu avea anevoie de un nume: era întotdeauna el, lui. O vreme crezusem că renunţase la el, sau renunţase la ideea lui, însă acum era evident că nu renunţase.
— E greu de crezut că am făcut asta, am spus. Că l-am ascuns aici, că n-am fost descoperite.
— Am fost atente, a spus Laura. S-a gândit o clipă, apoi a zâmbit. Nu m-ai crezut niciodată cu adevărat, privitor la domnul Erskine, a spus ea. Nu-i aşa?
Presupun că ar fi trebuit să mint de-a dreptul. În loc de asta, am luat-o pe ocolite.
— Nu îmi plăcea. Era îngrozitor, am spus.