— Totuşi, Reenie m-a crezut. Unde crezi că e?
— Domnul Erskine?
— Ştii tu cine. A făcut o pauză, s-a întors să se uite iar pe fereastră. Mai ai încă fotografia?
— Nu cred că ar trebui să mai stărui asupra lui, Laura. Nu cred că o să mai apară. E puţin probabil.
— De ce? Crezi că a murit?
— De ce să fi murit? am spus. Nu cred că a murit. Cred doar că a plecat altundeva.
478
- MARGARET ATWOOD -
— Oricum, nu l-au prins, altfel am fi auzit. Ar fi scris în ziare, a spus Laura.
A adunat vechile caiete de exerciţii şi le-a băgat în punga de hârtie.
Am zăbovit la Avilion mai mult decât crezusem, şi cu siguranţă mai mult decât voiam: mă simţeam încorsetată
acolo, zăvorâtă, incapabilă să mă mişc.
În ziua dinaintea plecării programate, am coborât la micul dejun, şi Richard nu era acolo; numai Winifred, care mânca un ou.
— Ai ratat marea lansare, a spus ea.
— Care mare lansare?
A arătat cu mâna priveliştea, care era a Louveteau-ului pe o parte, şi a Jogues-ului, pe cealaltă. M-a mirat să o văd pe Laura pe Water Nixie, îndepărtându-se în josul râului. Şedea la prova, ca un şef. Era cu spatele la noi. Richard era la timonă. Avea o beretă albă şi îngrozitoare de marinar.
— Cel puţin nu s-au dus la fund, a spus Winifred, cu o notă acidă.
— Tu n-ai vrut să mergi? am întrebat.
— Adevărul e ca nu.
Glasul ei avea un ton ciudat, pe care l-am luat drept gelozie: îi plăcea tare mult să fie implicată în orice proiect al lui Richard.
M-am simţit uşurată: poate că acum Laura avea să se mai înmoaie puţin, poate că avea să o lase mai uşor cu atitudinea îngheţată. Poate că avea să înceapă să-l trateze pe Richard ca pe-o fiinţă umană, nu ca pe ceva care ieşise târându-se de sub o piatră. Asta sigur mi-ar fi făcut viaţa mai uşoară, m-am gândit. Ar fi destins atmosfera.
Totuşi, nu a făcut-o. Mai curând, tensiunea a crescut, deşi se inversase: acum Richard era cel care ieşea din cameră ori de câte ori Laura intra în ea. Era aproape ca şi cum i-ar fi fost frică de ea.
479
- ASASINUL ORB -
— Ce i-ai spus lui Richard? am întrebat-o într-o seară, după întoarcerea la Toronto.
— Ce vrei să spui?
— În ziua aceea, când ai plecat cu el cu Water Nixie.
— Nu i-am spus nimic, a zis ea. De ce să-i fi spus?
— Nu ştiu.
— Nu-i spun niciodată nimic, pentru că n-am nimic de spus, a zis Laura.
480
- MARGARET ATWOOD -
Castanul
Mă uit peste ce am scris şi ştiu că nu-i bine, nu din cauza a ce am aşternut pe hârtie, ci din cauza a ce am omis. Ce nu există are o prezenţă, ca absenţa luminii.
Vrei adevărul, desigur. Vrei să pun lucrurile cap la cap.
Dar asta nu o să-ţi dea neapărat adevărul. Pasărea vie nu e oasele ei etichetate.
Azi-noapte m-am trezit brusc, cu inima bubuind. Dinspre fereastră se auzea un zăngănit: cineva arunca cu pietricele în geam. M-am dat jos din pat şi m-am dus orbecăind la fereastră, am ridicat tocul mobil mai sus şi m-am aplecat în afară. Nu aveam ochelarii, dar vedeam destul de bine. Era lună, aproape plină, ca un păienjeniş de cicatrice vechi, iar sub ea strălucirea ambientală cvasiportocalie aruncată pe cer de luminile din stradă. Sub mine era trotuarul, peticit cu umbre şi ascuns parţial de castanul din curtea din faţă.
Eram conştientă că nu trebuia să fie un castan acolo: că el era altundeva, la o distanţă de o sută de mile, în faţa casei în care trăisem cândva cu Richard. Totuşi copacul era acolo, cu crengile întinse ca o plasă deasă şi tare, cu florile lui ca nişte fluturi de noapte albi licărind slab.
Zângănitul de sticlă s-a auzit iar. Era o formă acolo, aplecată: un bărbat care cotrobăia prin tomberoanele de gunoi, scuturând sticlele de vin în speranţa disperată că
poate mai era ceva în vreuna dintre ele. Un om al străzii beţiv, îmboldit de pustietate şi sete. Avea mişcări furişe, băgăcioase, de parcă n-ar fi cotrobăit, ci spionat – căutând dovezi împotriva mea în gunoiul aruncat de mine.