împodobită cu asemenea struguri de lemn butucănoşi, neconvingători. Cărţile legate în piele mai erau încă în bibliotecă, dar aveam sentimentul că s-ar putea să nu mai fie mult timp acolo. Portretele prim-miniştrilor cu bunicul Benjamin fuseseră eliminate: cineva – Richard, fără îndoială
– trebuia să le fi remarcat, în sfârşit, feţele pastelate.
Avilionul avusese odinioară un aer de stabilitate care atingea intransigenţa – un bolovan mare, scurt şi îndesat, trântit în mijlocul torentului timpului, refuzând să fie mutat de cineva – dar acum era cu colţurile îndoite umil, de parcă
ar fi fost pe cale să facă implozie. Nu mai avea curajul propriei pretenţiozităţi.
465
- ASASINUL ORB -
Ce demoralizant, ce prăfuit era totul, a spus Winifred, şi în bucătărie erau şoareci, văzuse ea excrementele, şi mai erau şi diverse insecte. Dar soţii Murgatroyd urmau să sosească în acea zi, cu trenul, împreună cu un alt cuplu de servitori, mai noi, care fusese adăugat la anturajul nostru, şi atunci totul avea să fie curând în perfectă ordine, în afară, desigur, de ambarcaţiune (a spus ea, râzând), adică de Water Nixie.
Richard era chiar acum în hangar, şi o examina. Ar fi trebuit să fie răzuită şi revopsită sub supravegherea lui Reenie şi a lui Ron Hincks, dar ăsta era încă un lucru care nu se întâmplase. Winifred nu pricepea ce voia Richard cu albia aia veche – dacă Richard chiar ar dori cu înfocare să navigheze, ar fi trebuit să scufunde dinozaurul ăla de barcă şi să
cumpere una nouă.
— Presupun că se gândeşte că are valoare sentimentală, am spus. Pentru noi, adică. Pentru mine şi pentru Laura.
— Şi are? a întrebat Winifred, cu zâmbetul ăla amuzat al ei.
— Nu, a spus Laura. De ce ar avea? Tata nu ne-a luat niciodată cu ea. Numai pe Callie Fitzsimmons.
Eram în sufragerie; cel puţin masa lungă mai era încă
acolo. M-am întrebat ce hotărâre avea să ia Richard, sau mai degrabă Winifred, cu privire la Tristan şi Isolda şi idila lor fragilă, demodată.
— Callie Fitzsimmons a venit la înmormântare, a spus Laura.
Eram singure. Winifred se dusese sus pentru ce numea ea odihna de frumuseţe. Pentru asta îşi punea pe ochi tampoane de vată umezită cu ulm de munte, şi-şi acoperea faţa cu un preparat de nămol verde, scump.
— Da? Nu mi-ai spus.
— Am uitat. Reenie a fost furioasă pe ea.
— Că a venit la înmormântare?
— Că nu a venit mai devreme. A fost foarte nepoliticoasă
cu ea. I-a zis că a venit cu o oră şi un pic prea târziu.
466
- MARGARET ATWOOD -
— Dar o ura pe Callie! Nu-i plăcea niciodată când venea să
stea aici. O considera târfă!
— Cred că nu a fost destul de târfă ca să-i convină lui Reenie. A fost leneşă la asta, nu a fost la înălţimea sarcinii.
— De târfă?
— Ei bine, Reenie considera că ar fi trebuit să meargă
până la capăt. Cel puţin ar fi trebuit să fie alături de tata în momentele atât de grele pentru el. Să-i îndepărteze atenţia de la necazuri.
— A spus Reenie toate astea?
— Nu întocmai, dar îţi dădeai seama ce vrea să spună.
— Ce a făcut Callie?
— S-a prefăcut că nu înţelege. După aceea, a făcut ce face toată lumea la înmormântări. A plâns şi a spus minciuni.
— Ce minciuni?
— A spus că deşi nu întotdeauna se înţelegeau din punct de vedere politic, tata a fost o persoană minunată. Reenie a spus punct de vedere politic pe dracu’, dar pe la spatele ei.
— Cred că s-a străduit să fie. Minunat, adică.
— Mă rog, nu s-a străduit destul, a spus Laura. Nu mai ţii minte ce spunea? Că i-am fost lăsate pe mână, de parcă am fi fost o mânjeală de vreun fel.
— S-a străduit cât a putut, am spus.
— Mai ţii minte Crăciunul când s-a îmbrăcat în Moş
Crăciun? A fost înainte să moară mama. Tocmai împlinisem cinci ani.