De regulă, referirile brutale la funcţiile corpului îi închid Myrei gura. Restul drumului spre casă a condus în tăcere, cu un zâmbet întărit pe faţă ca un mulaj de ipsos.
Uneori mi-e ruşine de mine.
Să trec la sarcina pe care o am pe mână. Pe mână se potriveşte: câteodată mi se pare că numai mâna mea scrie, nu şi restul din mine; că mâna mea a dobândit o viaţă
proprie, şi nu se va opri chiar dacă ar fi retezată de restul corpului meu, ca un fetiş egiptean îmbălsămat, sau ca labele de iepuri uscate pe care bărbaţii le atârnau de oglinda maşinii ca să aibă noroc. În ciuda artritei de la degete, mâna asta a mea manifestă în ultima vreme o vioiciune neobişnuită, de parcă ar azvârli constrângerea la câini. Sigur scrie un număr de lucruri pe care n-ar fi lăsată să le scrie dacă ar asculta de discernământul meu.
Dau paginile, dau paginile. Unde rămăsesem? Aprilie 1936.
În aprilie am primit un telefon de la directoarea de la Sf.
Cecilia, şcoala la care mergea Laura. Era în legătură cu purtarea Laurei, a spus ea. Nu era o problemă care să poată
fi discutată la telefon.
Richard era prins cu treburi. A sugerat ca Winifred să mă
însoţească, însă am spus că sunt sigură că nu e nimic; aveam să rezolv singură lucrurile, şi îl anunţam dacă era 454
- MARGARET ATWOOD -
ceva important. Am stabilit o întâlnire cu directoarea, al cărei nume l-am uitat. M-am îmbrăcat într-un fel care speram să o intimideze, sau cel puţin să-i aducă aminte de poziţia şi influenţa lui Richard: aşa că mi-am pus o haină de caşmir cu garnitură de polifag american – călduroasă pentru acel anotimp, dar impresionantă – şi o pălărie cu un fazan mort pe ea, sau părţi dintr-unul. Aripile, coada şi capul, care era prevăzut cu ochişori roşii de sticlă.
Directoarea era o muiere încărunţită, cu o conformaţie ca de stativ de lemn pentru haine – oase fragile pe care erau drapate textile cu aspect umed. Stătea în cabinetul ei, baricadată după biroul de stejar, cu umerii ridicaţi până la urechi de groază. Cu un an în urmă aş fi fost la fel de speriată de ea cum era ea de mine, sau mai degrabă de ce reprezentam: un teanc mare de bani. Acum totuşi căpătasem siguranţă. O urmărisem pe Winifred în acţiune, exersasem.
Acum puteam să ridic o singură sprânceană odată.
Zâmbea nervos, etalând nişte dinţi dolofani şi galbeni, ca boabele de pe un ştiulete de porumb pe jumătate mâncat. M-am întrebat ce făcuse Laura: trebuia să fie ceva de o stârnise până în punctul confruntării cu absentul Richard şi puterea lui nevăzută.
— Mă tem că chiar nu putem continua cu Laura, a spus ea. Ne-am dat toată silinţa, şi suntem conştienţi că există
circumstanţe atenuante, însă ţinând seama de toate trebuie să ne gândim la celelalte eleve ale noastre, şi mă tem că
Laura are o influenţă subminantă.
Învăţasem, până atunci, importanţa de a-i face pe alţii să
explice.
— Îmi pare rău, dar nu ştiu despre ce vorbiţi, am spus, abia mişcându-mi buzele. Ce circumstanţe atenuante? Ce influenţă subminantă?
Continuam să-mi ţin mâinile în poală, capul sus şi uşor înclinat, cel mai bun unghi pentru pălăria cu fazan. Speram să se simtă privită fix de patru ochi şi nu doar de doi. Cu toate că aveam avantajul bogăţiei, ale ei erau vârsta şi 455
- ASASINUL ORB -
poziţia. În cabinet era foarte cald. Mi-am aruncat haina pe speteaza scaunului, dar chiar şi aşa transpiram ca un hamal în port.
— Îl pune la îndoială pe Dumnezeu la ora de cunoştinţe religioase, care, trebuie să spun, este singura materie ce pare să o intereseze cât de cât. A mers până-ntr-acolo încât a compus un eseu intitulat „Dumnezeu minte?” A tulburat foarte tare întreaga clasă.
— Şi la ce răspuns a ajuns? am întrebat. Cu privire la Dumnezeu.
Eram surprinsă, dar n-am arătat-o: crezusem că Laura o lăsase mai moale în problema lui Dumnezeu, dar se părea că
nu.
— Unul afirmativ. S-a uitat în jos la birou, pe care se afla eseul Laurei. Citează… chiar aici… Regi 1, capitolul douăzeci şi doi… pasajul în care Dumnezeu îl amăgeşte pe regele Ahab. „Şi acum iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sunt de faţă.” Laura continuă
spunând că dacă Dumnezeu a făcut asta o dată, de unde ştim că nu a făcut-o de mai multe ori, şi cum putem să
deosebim profeţiile false de cele adevărate?
— Ei bine, asta e, în tot cazul, o concluzie logică, am spus.
Laura cunoaşte Biblia.
— Ba bine că nu! a spus directoarea, exasperată. Diavolul citează Scriptura ca să-şi atingă scopul. Laura continuă
comentând că deşi Dumnezeu minte, el nu înşală –
întotdeauna trimite şi un proroc adevărat, dar oamenii nu îl ascultă. După părerea ei, Dumnezeu e ca un post de radio, iar noi suntem aparate de radio defecte, o comparaţie pe care eu o găsesc lipsită de respect, ca să nu spun mai mult.
— Laura nu a vrut să fie lipsită de respect, am spus. Nu cu privire la Dumnezeu, în orice caz.
Directoarea a ignorat remarca mea.
— Nu e vorba atât de argumentele pe care le aduce, cât de faptul că a socotit potrivit să ridice problema.
456