Am fost copleşită, se pare, de o sete de ordine.
Mai bine mai târziu decât niciodată, spune Reenie.
Oh, Reenie! Cât aş vrea să fii aici! Întoarce-te şi ai grijă de mine!
Dar n-o va face. Va trebui să am singură grijă de mine. De mine şi de Laura, cum am promis solemn. Mai bine mai târziu decât niciodată.
Unde eram? Era iarnă. Nu, am trecut de asta.
Era primăvară. Primăvara lui 1936. Acela a fost anul în care totul a început să se năruie. A continuat să se năruie, adică, într-un mod mai serios decât o făcea deja.
448
- MARGARET ATWOOD -
În acel an a abdicat regele Edward; a ales iubirea în locul ambiţiei. Ba nu. A ales ambiţia ducesei de Windsor în locul propriei ambiţii. Ăsta este evenimentul pe care îl ţin minte oamenii. Şi a început Războiul Civil din Spania. Dar lucrurile astea s-au întâmplat nişte luni mai târziu. Ce s-a întâmplat în martie? Ceva. La micul dejun, Richard a lovit cu ziarul în masă, spunând: Aşadar el a făcut-o!
În ziua aceea, la micul dejun eram doar noi doi. Laura nu lua micul dejun cu noi, în afară de weekenduri, şi atunci evita cât mai mult asta pretinzând că vrea să doarmă mai mult. În timpul săptămânii mânca singură în bucătărie, pentru că trebuia să meargă la şcoală. Sau nu singură: era de faţă doamna Murgatroyd. Apoi doamna Murgatroyd o ducea cu maşina la şcoală şi o lua, fiindcă lui Richard nu-i plăcea ideea ca ea să meargă pe jos. Ideea care de fapt nu-i plăcea era că ea ar fi putut să apuce pe alt drum.
Lua prânzul la şcoală, iar marţea şi joia lua ore de flaut acolo, pentru că un instrument muzical era obligatoriu, încercase cu pianul, dar nu ieşise nimic. Aşijderea cu violoncelul. Laurei nu îi plăcea să exerseze, cu toate că seara eram uneori trataţi cu vaietul dureros, fals al flautului ei.
Notele false păreau deliberate.
— Am să vorbesc cu ea, a spus Richard.
— Nu ne prea putem plânge, am spus eu. Nu face decât ce îi ceri tu.
Laura nu mai era excesiv de nepoliticoasă cu Richard. Însă
dacă el intra în cameră, ea ieşea.
Înapoi la ziarul de dimineaţă. Cum Richard îl ţinea sus între noi, am putut să citesc titlul. El era Hitler, care intrase în Renania. Încălcase regulile, depăşise limita, făcuse lucrul interzis. Se vedea de la o poştă că aşa o să se întâmple, dar ceilalţi au fost prinşi cu pantalonii în vine. Le dă cu tifla. E un tip isteţ. Vede un punct vulnerabil. Vede o şansă şi profită de ea. Ce-i al lui e al lui.
449
- ASASINUL ORB -
Am aprobat, dar n-am ascultat. În acele luni, a nu asculta era singurul mod de a-mi păstra echilibrul. Trebuia să mă
izolez de zgomotul ambiant: ca un echilibrist peste cascada Niagara, nu îmi permiteam să mă uit în jur, de teamă să nu-mi alunece piciorul. Ce altceva poţi să faci când lucrurile la care te gândeşti în fiecare clipă de trezie sunt atât de departe de viaţa pe care chipurile o trăieşti? Departe de ceea ce, în acea dimineaţă, era chiar acolo pe masă – o vază îngustă cu o narcisă albă ca hârtia, luată din vasul cu bulbi cu creştere forţată trimis de Winifred. E atât de plăcut să le ai în perioada asta a anului, spusese ea. Sunt atât de parfumate. Ca un suflu de speranţă.
Winifred mă considera inofensivă. Altfel spus, mă credea proastă. Mai târziu – zece ani în viitor – avea să-mi spună, la telefon fiindcă nu ne mai întâlneam personal.
— Credeam că eşti tâmpită, dar de fapt eşti rea. Ne-ai urât mereu fiindcă tatăl tău a dat faliment şi şi-a incendiat propria fabrică, şi tu ne făceai pe noi vinovaţi de asta.
— Nu a incendiat-o el, am spus. Richard a făcut-o. Sau el a aranjat focul.
— Asta e minciună răutăcioasă. Tatăl tău era pe drojdie, şi de n-ar fi fost asigurarea pe clădirea aia, n-aţi fi avut o lăscaie. Noi v-am scos din mocirlă, pe tine şi pe tâmpita de soră-ta. Dacă nu eram noi, aţi fi umblat pe străzi în loc să
staţi cu fundu’ pe cămaşă ca nişte plozi răzgâiaţi ce eraţi.
Întotdeauna vi s-a adus totul la nas, n-a trebuit să faceţi niciodată un efort, n-aţi arătat o clipă de recunoştinţă faţă de Richard. N-aţi ridicat un deget să-l ajutaţi, nici măcar o singură dată.
— Eu am făcut ce aţi vrut voi. Mi-am ţinut gura. Am zâmbit. Am fost reclama atrăgătoare. Dar Laura mergea prea departe. Nu trebuia să o bage pe Laura în asta.
— Totul a fost doar răutate, răutate, răutate! Ne datoraţi totul, şi nu puteaţi suporta asta. Trebuia să vă răzbunaţi pe 450
- MARGARET ATWOOD -
el! L-aţi omorât amândouă, exact ca şi cum i-aţi fi pus arma la tâmplă şi aţi fi apăsat pe trăgaci.
— Atunci, cine a omorât-o pe Laura?
— Laura s-a sinucis, aşa cum ştii foarte bine.
— Aş putea spune acelaşi lucru despre Richard.
— Asta-i o minciună calomnioasă. Oricum, Laura era nebună de legat. Nu ştiu cum ai putut să crezi o vorbă din ce spunea ea despre Richard sau altceva. Nimeni întreg la minte n-ar fi crezut!
N-am putut să mai spun niciun cuvânt, aşa că i-am închis telefonul. Însă eram neajutorată în faţa ei, pentru că pe atunci avea un ostatic. O avea pe Aimee.
Totuşi, în 1936, era încă destul de afabilă, şi eram încă
protejata ei. Continua să mă târască după ea de la un eveniment la altul – întruniri ale Ligii Juniorilor, recepţii politice, comitete pentru asta şi aia; mă parca pe un scaun sau într-un colţ, în timp ce ea socializa. Acum am putut să
îmi dau seama că cei mai mulţi nu o plăceau, ci doar o tolerau, pentru banii ei, şi pentru energia ei nemărginită: cele mai multe dintre femeile din acele cercuri erau mulţumite să
lase în seama lui Winifred greul muncii în care erau antrenate.