444
- MARGARET ATWOOD -
Rufele spălate
În sfârşit martie, şi câteva sugestii zgârcite de primăvara.
Copacii sunt încă golaşi, mugurii încă tari, prinşi în cocon, dar în locurile în care bate soarele, zăpada s-a topit.
Excrementele de câini se dezgheaţă, apoi se micşorează, dantelăria lor de gheaţă îngălbenindu-se de urina învechită.
Fâşii de peluză ies la lumină, noroioase şi împrăştiate. Aşa trebuie să arate pragul iadului.
Azi am avut altceva la micul dejun. Un nou fel de fulgi de cereale, aduse de Myra ca să mă întremeze: ea crede tot ce scrie pe spatele ambalajelor. Aceşti fulgi, scrie cu litere candide de culoarea acadelelor, a costumelor de jogging din bumbac flocos, nu sunt făcuţi din grâu şi porumb denaturate, de prea larg consum, ci din cereale puţin cunoscute, cu nume greu de pronunţat – arhaice, mistice.
Boabele lor au fost redescoperite în morminte precolumbiene şi în piramide egiptene; deşi, dacă stai să te gândeşti, nu e un detaliu de autentificare chiar atât de liniştitor. Aceşti fulgi nu numai că te vor curăţa ca un burete de sârmă, ei îţi vor murmura despre vitalitate reînnoită, despre tinereţe fără de sfârşit, despre nemurire. Spatele cutiei este festonat cu un intestin roz, flexibil; pe partea din faţă este un chip mozaicat de jad, fără ochi, despre care cei ce s-au ocupat de publicitate sigur nu şi-au dat seama că e o mască aztecă de înmormântare.
În cinstea acestor noi cereale mi-am impus să mă aşez cum se cuvine la masa din bucătărie, cu tacâm şi şerveţel de hârtie. Cei care trăiesc singuri capătă pe nesimţite obiceiul de a mânca vertical: de ce să te deranjezi cu fineţuri când n-ai cu cine să stai la masă sau care să te critice? Dar lejeritatea într-o zonă poate conduce la dereglări în toate.
Ieri m-am hotărât să spăl rufe, ca să-i dau cu tifla lui Dumnezeu muncind într-o duminică. Nu că ar da doi bani pe ce zi din săptămână e: în rai, ca şi în subconştient – sau aşa 445
- ASASINUL ORB -
ni se spune – nu există timp. Dar de fapt a fost ca să-i dau cu tifla Myrei. N-ar trebui să fac patul, spune Myra; n-ar trebui să car coşuri grele cu haine murdare pe treptele şubrede în pivniţă, unde e instalată nebuna şi antica maşină
de spălat.
Cine spală rufele? Myra, în contumacie. Cât sunt aici aş
putea băga şi o încărcătură, spune ea. Pe urmă ne prefacem amândouă că nu a făcut-o. Conspirăm în ficţiunea – sau ceea ce devine rapid ficţiune – că pot să mă descurc singură.
Dar efortul prefăcătoriei începe să o marcheze.
În plus, stă rău cu spatele. Vrea să aranjeze ca o femeie, vreo străină plătită, băgăcioasă, să vină să facă toate astea.
Pretextul ei este inima mea. A descoperit cumva despre asta, despre doctor şi leacul şi profeţiile lui – presupun că de la asistenta lui, o roşcată vopsită cu o gură care atârnă la ambele capete. Oraşul ăsta este o gură-spartă.
I-am spus Myrei că e treaba mea ce fac cu rufăria mea murdară: am s-o amân cât mai mult pe femeia generică. Cât din asta e jenă din partea mea? Foarte mult. Nu vreau ca altcineva să-şi bage nasul în neajunsurile mele, în petele şi mirosurile mele. E în regulă ca Myra să facă asta, pentru că
o cunosc şi mă cunoaşte. Simt crucea pe care trebuie să o poarte: eu sunt ceea ce o face atât de bună în ochii altora.
Tot ce trebuie să facă este să-mi rostească numele şi să-şi dea ochii peste cap, şi iertarea păcatelor este extinsă până la ea, dacă nu de îngeri, măcar de vecini, care sunt un observator critic mai greu de mulţumit.
Să nu mă înţelegi greşit. Nu-mi bat joc de bunătate, care e mult mai greu de explicat decât răutatea, şi la fel de complicată. Dar uneori e greu de suportat.
După ce am luat hotărârea – şi după ce am anticipat behăiturile de nefericire ale Myrei la descoperirea vrafului de prosoape spălate şi împăturite, şi a îngâmfatului meu rânjet de triumf – am pornit în escapada spălatului rufelor. Am cercetat amănunţit coşul de nuiele, abia scăpând să nu vin în el cu capul în jos, şi am scos ce am considerat că pot să
446
- MARGARET ATWOOD -
car, evitând nostalgia după lenjeria de odinioară. (Ce straşnică era! Nu se mai fac astfel de lucruri, nu cu nasturi ascunşi, nu cusute manual. Sau poate se fac, dar eu nu le-am văzut, şi oricum nu mi le-aş putea permite, şi n-aş
încăpea în ele. Astfel de lucruri au talie.) Am băgat în coşul de plastic lucrurile alese, şi am pornit la drum, pas cu pas, lateral pe scări în jos, ca Scufiţa Roşie în drum spre casa bunicuţei via infern. Doar că eu sunt bunicuţa, şi conţin propriul meu lup rău. Care roade de zor, roade de zor.
Parterul, până aici în regulă. Pe hol în bucătărie, apoi am continuat cu lumina din pivniţă şi plonjonul nervos în umezeală. Aproape imediat a început trepidaţia. Locurile din casă de care odinioară puteam să trec cu uşurinţă au devenit nesigure: ferestrele ghilotină stau într-un echilibru ca de capcană, gata să-mi cadă pe mâini, băncuţa cu trepte ameninţă să se prăbuşească, rafturile de sus ale dulapurilor sunt înşelătoare încărcături explozive de sticlărie instabilă.
La jumătatea scărilor pivniţei mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să încerc. Unghiul era prea abrupt, umbrele prea dese, mirosul prea sinistru, ca de ciment proaspăt turnat ascunzând un soţ abil otrăvit. Pe podea, la piciorul scării, era o baltă de întuneric, adâncă şi lucitoare şi udă ca o baltă
adevărată. Poate era o baltă adevărată; poate că râul se umfla şi ieşea prin podea, cum am văzut pe canalul meteorologic. Oricare dintre cele patru elemente se poate strămuta oricând: focul ar putea să izbucnească din pământ, pământul să se lichefieze şi să-ţi curgă în cap, aerul să se izbească de tine ca o stâncă, spulberând acoperişul de deasupra capului tău. De ce nu atunci un potop?
Am auzit un bolborosit care putea sau nu să vină din mine; am simţit că inima mi se opreşte în piept de panică.
Ştiam că apa e un capriciu, al ochilor, sau al urechilor, sau al minţii; totuşi, mai bine să nu cobor. Am aruncat rufăria pe treptele pivniţei, lăsând-o acolo. Poate mă întorceam mai târziu să o iau, poate nu. Cineva avea s-o facă. Myra, cu 447
- ASASINUL ORB -
buzele strânse. Acum o făcusem, acum în mod sigur femeia avea să-mi fie vârâtă pe gât. M-am întors, mai să cad, m-am apucat de balustradă; apoi am revenit, treaptă cu treaptă, în sănătoasa şi blânda lumină a zilei din bucătărie.
Dincolo de fereastră, cerul ca şi zăpada poroasă învechită
erau cenuşii, un cenuşiu uniform, fără vrajă. Am băgat în priză ceainicul electric; în scurtă vreme a început cântecul de leagăn al aburului. Lucrurile au ajuns destul de departe atunci când îţi dai seama că ustensilele tale au grijă de tine şi nu invers. Totuşi, m-am simţit liniştită.
Mi-am făcut o ceaşcă de ceai, am băut-o, apoi am spălat ceaşca. În tot cazul, încă mai pot să-mi spăl vasele. Apoi am pus ceaşca bine, pe raftul cu celelalte ceşti, modele pictate manual ale bunicii Adelia, crini cu crini, violete cu violete, ca modelele similare împerecheate. Măcar dulapurile mele n-au ajuns în dezordine. Dar imaginea rufelor aruncate, căzute pe treptele pivniţei, mă sâcâia. Toate zdrenţele alea, bucăţile alea mototolite, ca nişte piei albe, năpârlite. Deşi nu în întregime albe. Un testament la ceva: paginile goale pe care a mâzgălit corpul meu, lăsându-şi dovada criptică în timp ce încet dar sigur se întoarce pe dos.
Poate ar trebui să încerc să adun aceste lucruri, apoi să le pun la loc în coşul de răchită, şi n-o să se prindă nimeni.
Nimeni înseamnă Myra.