În momentul ăsta graniţa e ca foiţa, dacă ieşi, adică. Tipii de la vamă ştiu foarte bine ce se petrece, ştiu că există un canal de comunicaţie directă de aici la New York şi apoi la Paris. Totul e organizat, şi pe toţi îi cheamă Joe. Poliţailor li s-au dat ordine. Uitaţi-vă în partea cealaltă, li s-a spus. Îşi cunosc interesul. Nu fluieră în biserică.
Aş vrea să pot veni cu tine, spune ea.
Deci, de asta masa în oraş. A vrut să-i dea vestea într-un loc în care să nu poată să se dea în spectacol. Speră ca ea să
nu facă o scenă în public. Să plângă, să jelească, să-şi smulgă părul. Contează pe asta.
Da, şi eu aş vrea, spune el. Dar nu poţi. Acolo e greu.
Fredonează în gând:
Vreme furtunoasă,
Nu ştiu de ce, n-am nasturi la prohab,
Am fermoar…
Vino-ţi în fire, îşi spune el. Simte în cap o efervescenţă, ca de la berea de ghimbir. Sânge spumos. E ca şi cum ar zbura 441
- ASASINUL ORB -
– ca şi cum s-ar uita la ea din aer. Adorabilul ei chip amărât tremură ca reflexia într-un eleşteu tulburat; se dizolvă deja şi curând va fi în lacrimi. Dar în ciuda durerii ei, niciodată n-a fost atât de atrăgătoare. O aură dulce, lăptoasă o înconjoară; carnea braţului ei, acolo unde îl ţine el, este tare şi durdulie.
I-ar plăcea s-o înşface, s-o ducă sus în camera lui, s-o reguleze în toate felurile. Ca şi cum asta ar rezolva lucrurile.
Am să te aştept, spune ea. Când ai să te întorci, am să ies pur şi simplu pe uşa din faţă, şi pe urmă putem să plecăm împreună.
Chiar ai pleca? L-ai părăsi?
Da. Pentru tine, aş face-o. Dacă ai vrea. Aş lăsa tot.
Aşchii de lumină de neon intră pe fereastra de deasupra lor, roşii, albastre, roşii. Ea şi-l închipuie rănit; ar fi o cale de a-l face să rămână pe loc. I-ar plăcea să-l ţină încuiat, legat fedeleş, doar pentru ea.
Părăseşte-l acum, spune el.
Acum? Ochii ei se măresc. Chiar acum? De ce?
Fiindcă nu suport să fii cu el. Nu suport ideea.
Pentru mine nu înseamnă nimic, spune ea.
Pentru mine înseamnă. Mai ales după ce am să plec, când n-am să te văd. Gândul ăsta o să mă scoată din minţi.
Dar n-aş avea niciun ban, spune ea cu un glas întrebător.
Unde aş locui? În vreo cameră închiriată, absolut singură?
Ca tine, se gândeşte ea. Din ce aş trăi?
Ai putea găsi o slujbă, spune el, deznădăjduit. Ţi-aş putea trimite nişte bani.
Tu n-ai bani. Şi nu ştiu să fac nimic. Nu ştiu să cos, nu ştiu să bat la maşină. Şi mai e un motiv, se gândeşte ea, dar pe ăsta nu pot să i-l spun.
Trebuie să existe o cale. Dar el nu o îmboldeşte. Poate că
n-ar fi o idee aşa de strălucită să plece de capul ei. Acolo în lumea mare şi rea, unde fiecare tip de aici până în China ar putea să-şi încerce puterile la ea. Dacă s-ar întâmpla ceva rău, numai el ar fi de vină.
442
- MARGARET ATWOOD -
Cred că ar fi mai bine să stau pe loc, nu? E cel mai bun lucru. Până te întorci. Ai să te întorci, nu-i aşa? Ai să te întorci cu bine?
Sigur, spune el.
Pentru că dacă nu, nu ştiu ce am să fac. Dacă ai fi omorât, s-ar alege praful de mine. Ea se gândeşte: Vorbesc ca în filme. Dar cum altfel să vorbesc? Am uitat cum altfel.
La naiba, se gândeşte el. Ea se ambalează. Acum o să
plângă. O să plângă şi eu am să stau aici ca un bolovan, şi odată ce femeile se pornesc pe plâns nu-i chip să le mai opreşti.
Vino, am să-ţi aduc haina, spune el îndârjit. Asta nu-i distracţie. N-am mult timp. Să ne întoarcem în cameră.
443
- ASASINUL ORB -
IX