Veţi fi bine îngrijiţi. V-aţi câştigat răsplata. Căci apărându-vă lumea împotriva xenorienilor, ne-aţi apărat şi pe noi.
Decenţa trebuie să tragă un văl peste ce s-a întâmplat apoi.
Trebuie?
Voi demonstra într-un minut. Trebuie doar adăugat că
Boyd şi Will era singurii bărbaţi de pe Planeta Aa’A, aşa că, bineînţeles, aceste femei erau virgine. Însă ele puteau citi gândurile, şi fiecare ştia dinainte ce şi-ar putea dori Boyd şi Will. Aşa că foarte curând cele mai neruşinate fantezii ale celor doi prieteni au fost îndeplinite.
După aceea a urmat o masă delicioasă cu nectar care, li s-a spus bărbaţilor, împiedica îmbătrânirea şi moartea; apoi a fost o plimbare prin grădinile minunate, care erau pline de flori inimaginabile. Apoi cei doi au fost duşi într-o cameră
mare plină cu pipe, din care puteau să aleagă orice pipă
voiau.
Pipe? Din alea cu care fumezi?
Ca să meargă cu papucii, care le-au fost oferiţi după
aceea.
Treaba mergea spre bine. Una dintre fete era obiect sexual, cealaltă avea preocupări mai serioase, ştia să discute despre artă, literatură, filosofie, ca să nu mai spun de teologie.
Fetele păreau să ştie ce se cerea de la ele în orice moment, şi se pliau după toanele şi înclinaţiile lui Boyd şi Will.
Şi astfel timpul trecea în armonie. Pe măsură ce zilele perfecte se scurgeau, bărbaţii aflau mai multe despre Planeta Aa’A. În primul rând, pe ea nu se consuma carne şi nu existau animale carnivore, însă erau foarte mulţi fluturi şi păsări cântătoare. Trebuie să adaug că zeul venerat pe Aa’A avea forma unui dovleac uriaş?
433
- ASASINUL ORB -
În al doilea rând, nu exista naştere ca atare. Aceste femei creşteau în copaci, pe un peduncul care intra în creştetul lor, şi erau culese de predecesoarele lor când erau coapte. În al treilea rând, nu exista moarte ca atare. Când venea vremea, fiecare dintre femeile-piersică – o să le spunem cum le-au numit curând Boyd şi Will – îşi dezorganiza pur şi simplu moleculele, care apoi erau reasamblate prin intermediul copacilor într-o femeie nouă, proaspătă. Astfel, ultima femeie era, ca substanţă şi ca formă, identică cu prima.
De unde ştiau când venise vremea să-şi dezorganizeze moleculele?
În primul rând, după încreţiturile fine care apăreau pe pielea lor catifelată când erau prea coapte. În al doilea rând, după musculiţe.
Musculiţe?
Drosofilele care roiau în jurul parurii lor din plasă roşie.
Asta e ideea ta despre o poveste veselă?
Stai că mai e.
După un timp, această existenţă, deşi minunată, a început să îşi piardă farmecul pentru Boyd şi Will. În primul rând, femeile îi tot cercetau să se asigure că sunt fericiţi. Asta poate deveni plictisitor pentru un bărbat. În plus, nu exista nimic pe care aceste puicuţe să nu îl facă. Erau complet neruşinate, sau fără ruşine, cum vrei să spui. La un semn, manifestau cel mai dezmăţat comportament. Târfă e un cuvânt prea blând pentru ele. Sau deveneau sfioase şi pudice, servile, umile; ba chiar plângeau şi ţipau – şi asta la comandă.
La început, Boyd şi Will au considerat acest lucru excitant, dar după un timp a început să-i enerveze.
Când le loveai pe femei, nu ieşea sânge, doar zeamă. Când le loveai mai tare, se dizolvau într-o pulpă dulce, păstoasă, care destul de curând devenea altă femeie-piersică. Nu păreau să simtă durerea, ca atare, şi Will şi Boyd au început 434
- MARGARET ATWOOD -
să se întrebe dacă nu cumva nu simţeau nici plăcere. Oare tot extazul era doar o prefăcătorie?
Întrebate despre asta, fetele au zâmbit şi au fost evazive.
Nu reuşeai niciodată să le dai de rost.
Ştii ce-aş vrea în clipa asta? întrebă Will într-o bună zi.
Acelaşi lucru pe care l-aş vrea şi eu, sunt sigur, spuse Boyd.
O friptură mare, nu foarte bine făcută, mustind de sânge.
Un morman mare de cartofi prăjiţi. Şi o bere rece.
Idem. Şi pe urmă o luptă aeriană pe cinste cu jigodiile alea solzoase de pe Xenor.
Ai prins ideea.
Se hotărâră să plece în cercetare. În ciuda faptului că li se spusese că Aa’A era la fel în toate direcţiile şi că aveau să
găsească doar alţi copaci şi alte umbrare şi alte păsări şi alţi fluturi, şi alte femei seducătoare, porniră la drum spre apus.
După mult timp şi fără nicio aventură, dădură de un zid invizibil. Era alunecos, ca sticla, dar moale şi flexibil când îl împingeai. Apoi îşi recăpăta imediat forma. Era prea înalt ca să îl poată escalada. Era ca un uriaş balon de cristal.
Cred că suntem prinşi într-o mare ţâţă transparentă, spuse Boyd.