altcineva.
În zilele calme valurile fac ce sunt plătite să facă. Leagănă
uşor. Aerul de mare, spun oamenii – oh, îţi face foarte bine.
Inspiră adânc. Relaxează-te. Uită.
De ce îmi spui aceste poveşti triste? întreabă ea, cu luni în urmă. Stau întinşi, înfăşuraţi în paltonul ei, cu blana în afară la cererea lui. Aerul rece suflă prin fereastra crăpată, tramvaiele trec uruind. Doar o clipă, spune ea, mă
înghioldeşte un nasture în spate.
Ăsta e genul de poveşti pe care îl ştiu. Triste. Oricum, dusă
la încheierea ei logică, fiecare poveste e tristă, pentru că la sfârşit toată lumea moare. Naştere, împerechere şi moarte.
Fără excepţie, în afară poate de partea cu împerecherea. Unii nici nu ajung atât de departe, sărmanii nătărăi!
Dar între acestea pot exista părţi fericite. Între naştere şi moarte – nu-i aşa? Deşi probabil că dacă crezi în Rai, asta ar 428
- MARGARET ATWOOD -
putea fi un fel de poveste fericită – să mori, adică. Cu stoluri de îngeri cântând întru odihna ta şi aşa mai departe.
Mda. Castele în Spania, când mori. Nu, mersi.
Totuşi, pot exista părţi fericite, spune ea. Sau mai multe decât bagi tu. Tu nu bagi multe.
Vrei să spui partea în care ne căsătorim şi ne stabilim întrun mic bungalow şi avem doi copii? Partea aceea?
Eşti răutăcios.
Bine, spune el. Vrei o poveste veselă. Văd că nu vrei să te laşi până nu capeţi una. Aşa că iată!
Era al nouăzeci şi nouălea an a ceea ce va fi cunoscut ca Războiul de O Sută de Ani, sau Războaiele Xenoriene.
Planeta Xenor, localizată în altă dimensiune a spaţiului, era populată de o rasă de fiinţe superinteligente dar super-crude, cunoscute ca oamenii-şopârlă, însă ei nu-şi ziceau aşa. Ca înfăţişare, erau înalţi de doi metri şi zece, solzoşi şi cenuşii.
Ochii lor aveau fante verticale, ca ochii de pisici sau de şerpi.
Pielea lor era atât de tare încât în mod obişnuit nu trebuiau să poarte haine, în afară de pantaloni scurţi confecţionaţi din carchineal, un metal roşu, flexibil, necunoscut pe Pământ.
Aceştia le protejau părţile vitale, care erau tot solzoase, şi enorme aş putea adaugă, dar în acelaşi timp vulnerabile.
Ei bine, slavă cerului că ceva era, spune ea, râzând.
M-am gândit eu că ţi-ar plăcea asta. Oricum, planul lor era să captureze un număr mare de pământence şi să dea naştere unei superrase, jumătate om, jumătate om-şopârlă
xenorian, care să fie mai bine înzestrată decât ei pentru viaţa de pe celelalte diverse planete locuibile ale universului –
capabilă să se adapteze la atmosfere ciudate, să mănânce o varietate de alimente, să reziste la boli necunoscute, şi aşa mai departe – dar care să aibă şi forţa şi inteligenţa extraterestră a xenorienilor. Această super-rasă avea să se răspândească în spaţiu şi să-l cucerească, mâncându-i în drum pe locuitorii diferitelor planete, pentru că oamenii-429
- ASASINUL ORB -
şopârlă aveau nevoie de loc de expansiune şi o nouă sursă de proteine.
Flota spaţială a oamenilor-şopârlă de pe Xenor lansase primul atac asupra Pământului în anul 1967, înregistrând lovituri devastatoare asupra marilor oraşe, în care pieriseră
milioane de oameni. În mijlocul panicii generale, oamenii-şopârlă îşi făcuseră colonii de sclavi din părţi din Eurasia şi America de Sud, folosind femeile mai tinere pentru diabolicele lor experienţe de reproducere, şi îngropând cadavrele bărbaţilor în gropi enorme, după ce mâncaseră
părţile care le plăceau. Le plăceau mai ales creierul şi inima, şi rinichii, perpeliţi uşor pe grătar.
Dar liniile xenoriene de aprovizionare fuseseră tăiate de tirul rachetelor lansate de instalaţiile ascunse de pe Pământ, lipsindu-i astfel pe oamenii-şopârlă de ingredientele vitale pentru mortalele lor arme cu raze zorch, iar Pământul se repliase şi contraatacase nu numai cu propriile forţe de luptă, ci şi cu nori de gaz, făcut din otrava broaştei rare Iridis hortz, folosită cândva de nacrozii de pe Ulinth pentru a-şi înmuia săgeţile în ea, şi la care, descoperiseră savanţii pământeni, xenorienii erau deosebit de sensibili. Astfel şansele fuseseră egalizate.
În plus, pantalonii lor scurţi din carchineal erau inflamabili dacă puteai să-i loveşti direct cu un proiectil care era deja destul de încins. Lunetiştii pământeni de elită, care au folosit arme cu gloanţe de fosfor cu rază mare de acţiune, au fost eroii zilei, deşi represaliile împotriva lor au fost severe, şi au implicat torturi electrice necunoscute anterior şi groaznic
de
dureroase,
oamenii-şopârlă
n-au
fost
recunoscători pentru faptul că le-au luat foc părţile intime, ceea ce era de înţeles.
Acum, în anul 2066, extratereştrii oameni-şopârlă fuseseră