În cele din urmă, Laura plesnise. Plesnise, a spus ea, ca şi cum Laura ar fi fost un dovleac.
— Ar fi trebuit să cerem ajutor mai din timp pentru biata fată, dar am crezut că se liniştea, a spus ea. Totuşi, astăzi la spitalul în care îşi făcea vizita de caritate, a scăpat de sub control. Din fericire, de faţă era un doctor, şi a fost chemat încă unul, un specialist. Urmarea a fost că Laura a fost declarată un pericol pentru ea însăşi şi pentru alţii şi, din nefericire, Richard a fost silit să o dea în grija unui ospiciu.
— Ce tot îmi spui tu? Ce a făcut?
Winifred avea privirea ei compătimitoare.
— A ameninţat că îşi face rău. Şi a mai spus nişte lucruri care… în fine, e clar că suferă de manii.
— Ce a spus?
— Nu cred că ar trebui să-ţi spun.
— Laura e sora mea, am spus. Am dreptul să ştiu.
— L-a acuzat pe Richard că încearcă să te omoare.
— Cu cuvintele astea?
— Era limpede ce voia să spună, a zis Winifred.
— Nu, te rog să-mi spui exact.
— L-a făcut mincinos, negustor de sclavi perfid, şi monstru degenerat care i se închină lui Mamon.
— Ştiu că uneori are idei extreme, şi chiar are tendinţa să
se exprime într-un mod direct. Dar nu poţi să bagi pe cineva la balamuc doar fiindcă a spus ceva de genul acesta.
— Au fost mai multe, a spus sumbru Winifred.
514
- MARGARET ATWOOD -
Richard, ca să mă liniştească, a spus că nu e un ospiciu standard – nu un etalon victorian. Era o clinică particulară, una foarte bună, una dintre cele mai bune. Clinica BellaVista. Acolo avea să fie excelent îngrijită.
— Care e priveliştea? am întrebat.
— Poftim?
— BellaVista. Înseamnă privelişte frumoasă. Deci, care e priveliştea? Ce va vedea Laura când se va uita pe fereastră?
— Sper că nu vrei ca asta să fie o glumă, a spus Winifred.
— Nu. E foarte important. E o pajişte, o grădină, o fântână
arteziană, sau ce? Sau vreun fel de alee mizerabilă?
Niciunul dintre ei nu a ştiut să-mi spună. Richard a spus că e sigur că sunt împrejurimi naturale de un fel sau altul.
BellaVista, a spus el, era în afara oraşului. Locurile sunt pitoreşti.
— Ai fost acolo?
— Ştiu că eşti supărată, iubito, a spus el. Poate ar trebui să tragi un pui de somn.
— Abia ce m-am sculat. Te rog să-mi spui.
— Nu, n-am fost acolo. Fireşte că n-am fost.
— Atunci de unde ştii?
— Zău aşa, Iris, a spus Winifred. Contează asta?
— Vreau să o văd.
Îmi era greu să cred că Laura clacase dintr-odată, însă e drept că eram atât de obişnuită cu ciudăţeniile Laurei încât nu le mai găseam ciudate. Mi-ar fi fost uşor să trec cu vederea alunecarea – semnele grăitoare de fragilitate mintală, oricare ar fi fost ele.
După spusele lui Winifred, doctorii ne sfătuiseră ca, deocamdată, nici să nu ne gândim să o vedem pe Laura.
Fuseseră extrem de categorici în privinţa asta. Era prea răvăşită, şi nu numai asta, era violentă. De asemenea, trebuia să se ţină seama şi de starea mea.
Am început să plâng. Richard mi-a întins batista lui. Era uşor apretată, şi mirosea a apă de colonie.
515
- ASASINUL ORB -