Ţinea cana aproape de ochi, şi o răsucea într-o parte şi în alta. Era palidă la faţă, şi era ciufulită. Nu pot să spun că am găsit-o foarte atrăgătoare. Fuma o ţigară. E foarte posibil să
fi fost sub influenţa unui drog, amestecat cu alcool; i-am simţit mirosul în cameră, împreună cu cel de fum stătut, chiuvetă murdară, găleată de gunoi nespălată.
Am încercat să stau de vorbă cu ea. Am început cu blândeţe, dar nu avea dispoziţie pentru ascultat. A spus că
521
- ASASINUL ORB -
se săturase de tot, de noi toţi. Cel mai mult se săturase de sentimentul că i se ascundeau nişte lucruri. Familia muşamalizase treaba; nimeni nu voia să-i spună adevărul; gurile noastre se deschideau şi se închideau şi ieşeau cuvinte, dar nu erau cuvinte care să ducă la ceva.
Totuşi ghicise. Era jefuită, era văduvită de moştenirea ei, fiindcă eu nu eram mama ei adevărată şi Richard nu fusese tatăl ei adevărat. Scria totul acolo, în cartea Laurei, a spus ea.
Am întrebat-o ce naiba voia să spună. A spus că era evident: mama ei adevărată a fost Laura, iar tatăl ei adevărat a fost bărbatul acela, cel din Asasinul orb. Mătuşa Laura fusese îndrăgostită de el, dar noi ne puseserăm de-a curmezişul – scăpaserăm cumva de acest iubit necunoscut. Îi băgaserăm frica în oase, îl cumpăraserăm, îl puseserăm pe fugă, lucruri de felul ăsta; trăise destul de mult în casa lui Winifred ca să-şi dea seama cum se fac treburile de oameni ca noi. Apoi, când s-a dovedit că Laura era însărcinată cu el, o trimiseserăm departe ca să muşamalizăm scandalul, iar când copilul meu murise la naştere, furaserăm copilul Laurei şi îl adoptaserăm, şi îl prezentaserăm ca fiind al nostru.
Nu era deloc coerentă, dar asta era esenţa poveştii. Poţi să
îţi dai seama ce atrăgătoare trebuie să fi fost pentru ea această fantezie: cine n-ar vrea să aibă ca mamă o fiinţă
legendară, în loc de soiul adevărat care şi-a pierdut aspectul comercial? Dacă are ocazia.
I-am spus că se înşela total, înţelesese totul greşit, dar nu m-a ascultat. Nu era de mirare că nu a fost niciodată fericită
alături de Richard şi de mine, a spus. Niciodată nu ne purtaserăm ca părinţi adevăraţi, fiindcă de fapt nu eram părinţii ei adevăraţi. Şi nu era de mirare că mătuşa Laura se aruncase de pe pod – o făcuse din cauză că îi frânseserăm inima. Probabil că Laura lăsase un bilet pentru Aimee, în care îi explica toate astea, ca să-l citească mai târziu, când era mai mare, dar Richard şi cu mine trebuie să-l fi distrus.
522
- MARGARET ATWOOD -
Nu era de mirare că fusesem o mamă îngrozitoare, a continuat ea. Nu o iubisem niciodată cu adevărat. Dacă aş fi iubit-o, m-aş fi gândit în primul rând la ea. Aş fi ţinut cont de sentimentele ei. Nu l-aş fi părăsit pe Richard.
— N-oi fi fost o mamă perfectă, am spus. Sunt dispusă să
recunosc asta, dar am făcut tot ce am putut în situaţia dată
– situaţie despre care, de fapt, ştii foarte puţine.
Ce făcea cu Sabrina? am continuat. O lăsa să alerge aşa pe lângă casă, fără haine pe ea, jegoasă ca o cerşetoare; era neglijat, copilul putea să dispară în orice clipă, tot timpul dispăreau copii. Eram bunica Sabrinei, şi eram mai mult decât dornică să o iau la mine, şi…
— Nu eşti bunica Sabrinei, a spus Aimee. Acum plângea.
Mătuşa Laura e. Sau a fost. A murit, şi voi aţi ucis-o!
— Nu fi proastă, am spus.
Acesta a fost răspunsul greşit: cu cât negi mai vehement astfel de lucruri, cu atât sunt mai credibile. Dar de multe ori, când eşti speriat, dai răspunsul greşit, şi Aimee mă speriase.
Când am rostit cuvântul proastă, a început să ţipe la mine.
Eu eram cea proastă, a spus ea. Eram periculos de proastă, eram atât de proastă încât nici nu ştiam ce proastă eram. A folosit un număr de cuvinte pe care nu vreau să le repet aici, apoi a luat cana de cafea şi a aruncat cu ea în mine. Pe urmă
a venit spre mine, nesigură pe picioare; urla, cu nişte hohote sfâşietoare. Avea braţele întinse, într-un mod ameninţător, aşa am crezut. Eram tulburată, zguduită. Am bătut în retragere, ţinându-mă de balustradă, ferindu-mă de alte obiecte – un pantof, o farfurioară. Când am ajuns la uşa din faţă, am rupt-o la fugă.
Poate că ar fi trebuit să întind şi eu braţele. Ar fi trebuit să
o îmbrăţişez. Ar fi trebuit să plâng. Pe urmă ar fi trebuit să
mă aşez cu ea şi să-i spun povestea asta pe care ţi-o spun acum ţie. Dar n-am făcut-o. Am ratat şansa, şi regret amarnic.
La numai trei săptămâni după întâmplarea asta Aimee a căzut pe scări. Am jelit-o, fireşte. Era fiica mea. Dar trebuie 523
- ASASINUL ORB -
să recunosc că am jelit fiinţa care fusese la o vârstă mult mai mică. Am jelit ce ar fi putut să devină; i-am jelit posibilităţile pierdute. Mai mult decât orice, mi-am jelit propriile eşecuri.
După moartea lui Aimee, Winifred şi-a înfipt ghearele în Sabrina. Posesia e nouă zecimi din lege, iar ea a fost prima la faţa locului. A înhăţat-o iute pe Sabrina şi a dus-o în vilişoara ei înzorzonată din Rosedale, şi nici n-am apucat să
clipesc că se şi declarase tutorele oficial. M-am gândit să mă
lupt, dar n-ar fi fost decât repetarea bătăliei pentru Aimee –
una pe care eram sortită să o pierd.
Când Winifred şi-a asumat răspunderea pentru Sabrina, nu aveam încă şaizeci de ani. Atunci încă mai şofam. Din când în când mă duceam la Toronto şi o spionam pe Sabrina, ca un detectiv particular dintr-o veche carte poliţistă. Mă
învârteam pe lângă şcoala ei primară – noua ei şcoală
primară, noua ei şcoală primară exclusivistă – doar ca să o zăresc şi să mă asigur că, în ciuda a toate, era bine.