probabil că gândesc ei. N-ar trebui să fie mai puţin obişnuită, mai sordidă, mai epică, mai cu adevărat chinuitoare, această
rană a ta? Spune-ne mai multe! Am putea, rogu-te, măridurerea?
Mă întreb ce de preferat – să umbli toată viaţa umflat de propriile secrete până plesneşti din cauza presiunii lor, sau să-ţi fie smulse din tine, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, paragraf cu paragraf, astfel încât la sfârşit să fii secătuit de tot ce ţi-a fost odată la fel de preţios ca o comoară de aur, la fel de aproape ca pielea – acel tot care pentru tine a avut cea mai mare importanţă, care te făcea să te crispezi şi pe care doreai să-l ascunzi, acel tot care îţi aparţinea numai ţie – şi să-ţi petreci restul zilelor ca un sac gol care fâlfâie în vânt, un sac gol marcat cu o etichetă fluorescentă pentru ca toată
lumea să ştie ce fel de secrete ai avut în tine?
Buzele slobode scufundă vapoarele, spunea un afiş din vremea războiului. Toate vapoarele vor fi scufundate oricum, mai devreme sau mai târziu.
538
- MARGARET ATWOOD -
După ce m-am răsfăţat în acest fel, m-am dus agale în bucătărie, unde am mâncat o jumătate dintr-o banană în curs de înnegrire şi două uscăţele făcute cu bicarbonat. M-am întrebat dacă ceva – mâncare de vreun fel – căzuse în spatele găleţii de gunoi – se simţea un miros de carne – dar o verificare rapidă nu a dezvăluit nimic. Poate că mirosul acesta era al meu. N-am renunţat la ideea că trupul meu miroase a mâncare de pisică, în ciuda parfumului cu care m-am dat azi-dimineaţă – Tosca a fost, sau Ma Griffe, sau poate Je Reviens? Încă mai am câteva fleacuri de soiul acesta de care mă lovesc. Umplutură pentru pungile verzi de gunoi, Myra, când dai de ele.
Richard obişnuia să-mi dăruiască parfum, atunci când considera că trebuia să mă îmbuneze. Parfum, eşarfe de mătase, mici broşe împodobite cu pietre preţioase, sub formă
de animale domestice, de păsări în colivie, sau caraşi aurii.
Gusturile lui Winifred, nu pentru ea ci pentru mine.
În tren, pe drumul de întoarcere de la Port Ticonderoga, şi apoi multe săptămâni după aceea, am reflectat la mesajul Laurei, cel pe care a spus Reenie că mi-l lăsase. Deci, trebuie să fi ştiut că ce avea de gând să-i spună doctorului străin de la spital putea să aibă repercusiuni. Trebuie să fi ştiut că
există un risc, aşa că îşi luase măsuri de precauţie.
Undeva, cumva, îmi lăsase un cuvânt, un indiciu, ca o batistă scăpată sau o dâră de pietre albe în pădure.
Mi-o imaginam scriind acest mesaj, în felul în care se apuca ea mereu de scris. Fără îndoială că a folosit un creion, un creion cu un capăt ros. Deseori rodea creioanele; când era mică, gura ei mirosea a cedru, iar dacă era un creion colorat, buzele ei erau albastre sau verzi sau purpurii. Scria încet, avea un scris copilăresc, cu vocale rotunde şi o-uri închise, şi codiţe lungi şi tremurate la g-uri şi y-uri. Punctele de la i-uri şi j-uri erau circulare şi puse mult la dreapta, de parcă
punctul ar fi fost un balonaş negru priponit de litera de bază
539
- ASASINUL ORB -
cu aţă invizibilă; liniuţa de sus de la t-uri era înclinată.
Stăteam în gând lângă ea, să văd ce face mai departe.
Ajungea la capătul mesajului, apoi îl băga într-un plic pe care îl lipea şi apoi îl ascundea, cum îşi ascunsese la Avilion bocceaua cu mărunţişuri. Dar unde putea să fi pus acest plic? Nu la Avilion: nici nu se apropiase de Avilion, nu înainte de a fi dusă departe.
Nu, trebuia să fie în casa din Toronto. Undeva unde n-ar fi căutat nimeni altcineva – nici Richard, nici Winifred, nici vreuna dintre Murgatroyde. Am scotocit în diverse locuri – la fundul sertarelor, după dulapuri, în buzunarele hainelor mele de iarnă, în gentile mele, chiar şi în mănuşile cu un degete, dar n-am găsit nimic.
Apoi mi-am amintit că am dat odată peste ea, în biroul bunicului, când avea zece sau unsprezece ani. Desfăcuse în faţa ei Biblia familiei – o chestie uriaşă, legată în piele – şi tăia porţiuni din ea cu foarfecă veche a mamei.
— Ce faci, Laura? am spus. Asta e Biblia!
— Decupez părţile care nu-mi plac.
Am netezit paginile pe care le aruncase în coşul de hârtii: paragrafe din Cronici, pagini întregi din Levitic, micile fragmente din Matei, în care Iisus blestemă smochinul neroditor. Mi-am amintit acum că, pe când mergea la şcoala de duminică, pe Laura o indignase povestea cu smochinul acela. O înfuriase faptul că Iisus fusese atât de rău cu un pom. Toţi avem zile proaste, comentase Reenie, în timp ce bătea energic albuşuri într-un castron galben.
— N-ar trebui să faci asta, am spus.
— Nu e decât hârtie, a spus Laura, continuând să taie.
Hârtia nu e importantă. Cuvintele de pe ea sunt importante.
— Ai să dai de belea.
— Ba n-am să dau, a spus ea. Nimeni nu o deschide vreodată. Se uită numai la început, la zile de naştere, căsătorii şi decese.
Şi a avut dreptate. N-a fost niciodată descoperită.
540
- MARGARET ATWOOD -
Această amintire a fost cea care m-a făcut să scot albumul meu de nuntă, în care erau depozitate fotografiile de la acel eveniment. Bineînţeles că acest album nu prezenta mare interes pentru Winifred, şi nici Richard nu fusese găsit vreodată răsfoindu-l cu duioşie. Laura trebuie să fi ştiut asta, trebuie să fi ştiut că era o ascunzătoare sigură. Dar –
trebuie să fi gândit ea – ce m-ar fi făcut pe mine să mă uit în el?
Dacă aş fi căutat-o pe Laura, aş fi făcut-o. Ea ştiuse asta.
În album erau o mulţime de fotografii ale ei, lipite pe paginile maro cu triunghiuri negre în colţuri; fotografii în care se încrunta şi se uita la picioare, îmbrăcată în rochia de domnişoară de onoare.
Am găsit mesajul, deşi nu era în cuvinte. În ziua nunţii mele, Laura se dusese în oraş cu materialele de colorat manual, tubuleţele de vopsea pe care le şterpelise din redacţia lui Elwood Murray, în Port Ticonderoga. Probabil că
le ţinuse ascunse în tot acest timp. Pentru o persoană care afirma că are mare dispreţ pentru lumea materială, era foarte strângătoare.