maro, ciobită. Fum de ţigară, bere vărsată şi, sub asta, încă
un miros mai deranjant, ca de lenjerie intimă nespălată de mult. Deasupra uşii e o supra-lumină, al cărei geam zgrunţuros e vopsit în alb.
Ea îşi scoate mănuşile, le aruncă pe scaun împreună cu haina de ploaie şi baticul, scoate din geantă sticla. Nu se zăresc pahare, vor fi nevoiţi să bea din sticlă.
Fereastra se deschide? întreabă ea. Ne-ar prinde bine puţin aer curat.
El se duce la fereastră, împinge în sus cadrul mobil. O
boare lipicioasă năvăleşte în cameră. Afară, un tramvai trece uruind. El se întoarce, tot la fereastră, se sprijină cu mâinile la spate de pervaz. Din cauza luminii din spatele lui, ea nu poate să-i vadă decât conturul. Ar putea fi oricine.
Ei bine, spune el, iată-ne iarăşi. Pare frânt de oboseală. Ei îi trece prin minte că poate el nu vrea decât să doarmă în camera asta, nimic altceva.
Se duce la el, îşi strecoară braţele pe după mijlocul lui. Am găsit povestea, spune ea.
550
- MARGARET ATWOOD -
Care poveste?
Oamenii-şopârlă de pe Xenor. Am căutat-o peste tot, trebuia să mă vezi iscodind standurile de ziare, probabil că
am fost socotită nebună. M-am uitat într-una.
Oh, asta! spune el. Ai citit maculatura aia? Uitasem de ea.
Ea nu vrea să arate exasperare. Nu vrea să arate prea multă nevoie. Nu vrea să spună că a fost un indiciu care dovedea existenţa lui; o mărturie, oricât de absurdă.
Bineînţeles că am citit-o. Am tot aşteptat episodul următor.
Nu l-am scris, spune el. Am fost prea ocupat să nu fiu împuşcat, din ambele părţi. Grupul nostru a fost prins la mijloc. Eu fugeam de băieţii buni. Ce măcel.
Braţele lui o înconjoară în cele din urmă. Miroase a malţ.
Îşi lasă capul pe umărul ei, glaspapirul obrazului lui îi atinge gâtul. Este numai al ei, cel puţin deocamdată.
Doamne, ce simt nevoia să beau ceva! spune el.
Să nu adormi, spune ea. Să nu adormi încă. Vino în pat.
El doarme de trei ore. Soarele se deplasează, lumina scade.
Ea ştie că ar trebui să plece, dar nu suportă să facă asta, şi nici să-l trezească. Ce pretext va invoca, odată întoarsă
acasă? Inventează o bătrână care s-a rostogolit pe scări, o bătrână care a avut nevoie de ajutor; inventează un taxi, un drum la spital. Cum putea s-o lase pe biata bătrână să se descurce singură? Să zacă pe trotuar, fără un prieten pe lume? O să spună că ştie că trebuia să dea telefon, dar în apropiere nu era niciun telefon, iar bătrâna avea dureri mari.
Se căleşte pentru morala care o să i se facă, cum că nu şi-a văzut de treaba ei. Clătinatul din cap a „ce să ne mai facem cu tine”. Când o să înveţe să lase lucrurile aşa cum sunt, să
nu se bage?
Ceasul de jos ţăcăne minutele. Pe coridor se aud glasuri, zgomot de puls rapid, grăbit de pantofi. Se intră şi se iese. Ea stă trează lângă el, ascultându-l cum doarme, întrebându-se unde a plecat. De asemenea, cât ar trebui să-i spună – dacă
să-i spună tot ce s-a întâmplat. Dacă el îi va cere să plece cu 551
- ASASINUL ORB -
el, atunci va trebui să-i spună. Altfel, poate ar fi mai bine să
nu-i spună. Sau nu încă.
Când el se trezeşte vrea să mai bea, şi o ţigară.
Cred că n-ar trebui să facem asta, spune ea. Să fumăm în pat. O să luăm foc. O să ardem.
El nu spune nimic.
Cum a fost? întreabă ea. Am citit ziarele, dar nu e acelaşi lucru.
Nu, spune el. Nu e.
Am fost tare îngrijorată că se putea să fii omorât.
Cât pe ce să fiu, spune el. Treaba ciudată e că a fost un infern dar m-am obişnuit cu el, iar acum nu mă pot obişnui cu asta. Te-ai mai îngrăşat puţintel.
Oh, sunt prea grasă?
Nu. E bine aşa. Am pe ce să pun mâna.