- ASASINUL ORB -
Poate încerca să te facă să te simţi vinovată. Asta fac cei de felul lui. Invidioşi, toţi. Nici mie, nici ţie. Nu te necăji pentru asta.
Ei bine, nu e un lucru prea drăguţ, indiferent cum îl priveşti.
Drăguţ? De ce ar fi drăguţ? El nu a fost niciodată ce s-ar numi drăguţ.
Presupun că aş putea să-i scriu ofiţerului superior. Să cer o explicaţie.
De ce ar şti el ceva? N-a scris-o el, ci vreun funcţionar care se ocupă de asta. Ei folosesc doar ce scrie în rapoarte. El ar zice că a fost o mare gafă, dar nicidecum prima, din câte am auzit.
Oricum, n-are sens să faci tam-tam. Asta n-ar face decât să atragă atenţia şi, indiferent ce ai face, n-ai să afli niciodată de ce a făcut-o.
Nu şi dacă morţii umblă. Ochii lor sunt strălucitori, urmărind-o toţi, cu atenţie. De ce le e frică? Ce se tem că va face ea?
Aş vrea să nu folosiţi cuvântul ăla, spune ea iritată.
Care cuvânt? Oh. Ea se referă la mort. Am putea foarte bine să spunem lucrurilor pe nume. N-are sens să n-o facem.
De ce să nu-i spunem cazmalei cazma? Acum, nu fi…
Nu-mi plac cazmalele. Nu-mi place la ce se folosesc – la săpatul gropilor în pământ.
Nu fi morbidă.
Dă-i o batistă. Nu e momentul s-o batem la cap. Trebuie să meargă sus să se odihnească puţin. Pe urmă va fi în regulă.
Nu lăsa asta să te supere.
N-o pune la inimă.
Uită de ea.
558
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Nimicirea Sakiel-Norn-ului
Noaptea, ea se trezeşte brusc, cu inima bătându-i tare. Se strecoară din pat şi se duce în linişte la fereastră, ridică mai mult cadrul mobil şi se apleacă în afară. E lună, aproape plină, împăienjenită de cicatrice vechi, iar sub ea, incandescenţa uşor portocalie aruncată înspre cer de felinarele de stradă. Dedesubtul ei este trotuarul, peticit cu umbre şi ascuns parţial de castanul din curte, ale cărui crengi se întind ca un năvod des şi tare, şi ale cărui flori ca nişte fluturi de noapte albi licăresc slab.
Afară e un bărbat, care ridică privirea. Ea îi vede sprâncenele negre, scobiturile orbitelor, zâmbetul ca o crestătură albă pe faţa ovală. În V-ul de sub gâtul lui e ceva alb: o cămaşă. El ridică mâna, face semn: vrea ca ea să i se alăture – să iasă pe fereastră, să coboare prin copac. Dar ei îi e frică. Se teme că o să cadă.
Acum el e pe pervazul de afară, acum e în cameră. Florile castanului sclipesc: la lumina lor albă, ea îi vede faţa, pielea cu o tentă cenuşie; bidimensională, ca o fotografie, dar mânjită. Se simte un miros de costiţă arsă. El nu se uită la ea, nu chiar la ea; e ca şi cum ea ar fi umbra ei şi el se uită
la asta. La unde ar fi ochii ei dacă umbra ei ar vedea.
Ea tânjeşte să-l atingă, dar ezită: dacă ar fi să-l ia în braţe sigur el s-ar estompa, apoi s-ar dizolva, în fâşii de cârpă, în fum, în molecule, în atomi. Mâinile ei ar trece prin el.
Am spus că mă întorc.
Ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat?
Nu ştii?
Apoi sunt afară, pe acoperiş pare-se, uitându-se în jos la oraş, dar nu e un oraş pe care ea l-a mai văzut. E ca şi cum o bombă ar fi căzut pe el, e tot în flăcări, totul arzând în acelaşi timp – case, străzi, palate, fântâni şi temple – sărind în aer, explodând ca artificiile. Nu se aude un sunet. Arde în tăcere, ca într-un tablou – alb, galben, roşu şi portocaliu. Nu 559
- ASASINUL ORB -
se aud ţipete. Nu sunt oameni în el; oamenii trebuie să fi murit deja. Lângă ea, el pâlpâie în lumina pâlpâitoare.
Nu va rămâne nimic din el, spune el. Un morman de pietre, câteva cuvinte vechi. S-a dus acum, e ras. Nimeni nu îşi va aminti de el.
Dar era aşa de frumos! spune ea. Acum i se pare că
seamănă cu un loc pe care l-a cunoscut; l-a cunoscut foarte bine, l-a cunoscut ca pe propriul buzunar. Pe cer au răsărit trei luni. Zycron, se gândeşte ea. Planeta iubită, tărâmul inimii mele. Unde cândva, cu mult timp în urmă, am fost fericită. Acum totul s-a dus, totul e distrus. Nu poate suporta să se uite la flăcări.
Frumos pentru unii, spune el. Asta e întotdeauna problema.
Ce s-a întâmplat? Cine a făcut asta?
Bătrâna.
Poftim?
L’histoire, cette vieille dame exaltée et menteuse.
El luceşte ca staniul. Ochii lui sunt fante verticale. Nu e cum îl ţine ea minte. Tot ceea ce îl făcea unic a ars. Nu contează, spune el. Va fi reclădit. Aşa e mereu.