Acum ei îi e frică de el. Te-ai schimbat foarte mult, spune ea.
Situaţia a fost critică. A trebuit să combatem focul cu foc.
Totuşi, aţi câştigat. Ştiu că aţi câştigat!
N-a câştigat nimeni.
A înţeles ea greşit? Sigur au fost veşti despre victorie. A fost o paradă, spune ea. Am auzit despre asta. A fost o fanfară.
Uită-te la mine, spune el.
Dar ea nu poate. Nu se poate concentra asupra lui, pentru că el nu vrea să rămână nemişcat. E vag, pâlpâie, ca o flacără de lumânare dar fără lumină. Ea nu-i vede ochii.
E mort, desigur. Bineînţeles că e mort, fiindcă nu a primit ea telegrama? Dar toate astea sunt numai o născocire. E
560
- MARGARET ATWOOD -
numai altă dimensiune a spaţiului. Atunci de ce e dezolarea asta?
El se îndepărtează acum, şi ea nu poate să strige după el, gâtlejul ei nu vrea să scoată un sunet. Acum el a dispărut.
Ea simte o apăsare sufocantă în jurul inimii. Nu, nu, nu, nu, spune un glas în capul ei. Lacrimile îi curg pe faţă.
Acum se trezeşte, de fapt.
561
- ASASINUL ORB -
XIII
562
- MARGARET ATWOOD -
Mănuşile
Azi plouă, ploaia slabă, cumpătată de început de aprilie.
Scila albastră a început deja să înflorească, narcisele galbene au scos nasul din pământ, florile de nu-mă-uita se iţesc, pregătindu-se să acapareze lumina. Iată aşadar încă un an de înghionteală şi înghesuială a vegetaţiei. Par să nu se sature niciodată de asta: plantele nu au memorie, de aceea.
Nu ţin minte de câte ori au mai făcut toate astea.
Trebuie să recunosc că e surprinzător că mă mai aflu aici, că mai vorbesc cu tine. Prefer să consider asta conversaţie, deşi bineînţeles că nu e: eu nu spun nimic, tu nu auzi nimic.
Singurul lucru dintre noi este acest rând negru: o aţă
aruncată pe pagina goală, în aerul liber.
Gheaţa iernii din Defileul Louveteau aproape s-a dus, chiar şi din crevasele umbrite ale stâncilor. Apa, neagră şi apoi albă, se prăvăleşte prin crăpăturile de calcar şi peste bolovani, fără efort, ca întotdeauna. Un zgomot violent, dar liniştitor; ademenitor, aproape. Vezi câţi oameni sunt atraşi către el. Către cascade, către locuri înalte, deşerturi şi lacuri adânci – locuri fără întoarcere.
Până acum, anul acesta, un singur cadavru în râu, o tânără dependentă de droguri, din Toronto. Încă o fată
grăbită. Încă o irosire de timp, al ei. Avea rude aici, un unchi, o mătuşă. Ei deja fac obiectul privirilor piezişe, mijite, de parcă ar fi avut o legătură cu asta; deja şi-au luat aerul încolţit, supărat al celor cu conştiinţa nevinovată. Sunt sigură că n-au nicio vină, dar sunt în viaţă, şi cine a rămas în viaţă devine vinovat. Asta e regula în astfel de lucruri.
Nedreaptă, dar asta e.
Ieri dimineaţă a venit Walter, să se ocupe de acordajul de primăvară. Aşa numeşte el rutina reparaţiilor prin gospodărie, pe care o parcurge, pentru mine, în fiecare an.
Şi-a adus cutia cu scule, ferăstrăul electric manual, 563
- ASASINUL ORB -
bormaşina electrică: nimic nu-i place mai mult decât să
zbârnâie de zor ca un motor.
Şi-a parcat toate aceste unelte pe veranda din spate, apoi a tropăit pe lângă casă. Când s-a întors înăuntru, avea o expresie satisfăcută.
— De la poarta grădinii lipseşte un laţ, a spus el. O rezolv azi, şi o vopsesc când n-o să mai plouă.
— Oh, nu te obosi, am spus, aşa cum fac în fiecare an.
Totul se prăbuşeşte, dar asta îmi va supravieţui.
Walter ignoră asta, ca întotdeauna.