Îmi păsa? Da, într-un fel. O jumătate de pâine e mai bună
decât nimic, îmi spuneam, iar Richard chiar era un fel de pâine. El era pâinea de pe masă, pentru Aimee ca şi pentru mine. Înalţă-te deasupra, cum spunea Reenie, şi am încercat. Am încercat să mă înalţ deasupra acestui lucru, până la cer, ca un balon scăpat, şi de câteva ori am reuşit.
Mi-am ocupat timpul, învăţasem să fac asta. Mă apucasem de grădinărit, serios de data asta, şi aveam ceva rezultate. Nu 570
- MARGARET ATWOOD -
totul murea. Aveam plante pentru o grădină perenă
umbroasă.
Richard păstra aparenţele. Şi eu la fel. Luam parte la cocteiluri şi dineuri, ne făceam intrarea şi ieşirea împreună
din societate, cu mâna lui pe cotul meu. Ne-am făcut un obicei din a bea un pahar sau două înainte de masă, sau trei; începea să-mi placă ginul cam prea mult, în combinaţia asta sau aia, dar nu eram prea aproape de beţie, atâta timp cât îmi simţeam degetele de la picioare şi îmi ţineam gura.
Încă mai patinam amândoi pe suprafaţa lucrurilor – pe gheaţa subţire a bunelor maniere, care ascunde sub ea tăul negru: odată ce se topeşte, te duci la fund.
O jumătate de viaţă e mai bună decât nimic.
N-am reuşit să dau o idee despre Richard, în vreun sens întregit. Rămâne un contur de carton. Ştiu asta. Nu pot să-l descriu fidel, nu am o imagine precisă: e neclar, ca faţa dintr-un ziar ud, aruncat. Chiar şi pe atunci mi se părea mai mic decât viaţa, cu toate că şi mai mare decât viaţa. Asta venea din faptul că avea prea mulţi bani, prea multă
prezenţă în lume – erai tentat să aştepţi de la el mai mult decât avea, aşa că ce era normal la el semăna cu o lipsă. Era neîndurător, dar nu ca un leu; mai mult ca un fel de rozător mare. Săpa tunele pe sub pământ; omora lucrurile rozându-le rădăcinile.
Avea cele necesare pentru gesturi măreţe, pentru acte de mare generozitate, dar nu făcea niciunul. Devenise ca o statuie a lui însuşi: uriaş, public, impunător, gol pe dinăuntru.
Nu că ar fi fost plin de el: nu avea destul cât să se umple.
Ce avea încăpea într-o coajă de nucă.
La izbucnirea războiului, Richard a fost în mare încurcătură. Fusese prea îngăduitor cu nemţii în afaceri, îi admirase prea mult în discursurile lui. Asemenea multora dintre egalii lui, prea închisese ochii la încălcările lor brutale 571
- ASASINUL ORB -
ale democraţiei; o democraţie pe care mulţi dintre liderii noştri o criticaseră făţiş ca fiind nefuncţională, dar pe care acum o apărau cu patimă.
În plus, Richard risca să piardă o grămadă de bani, întrucât nu mai putea face comerţ cu cei care, peste noapte, deveniseră inamicul. A trebuit să se târască puţin, să se ploconească puţin; asta nu i se potrivea, dar a făcut-o. A reuşit să-şi salveze poziţia şi să reintre în graţii – mă rog, nu era singurul cu mâini murdare, aşa că pentru ceilalţi era mai bine să nu îndrepte acuzator spre el propriile lor degete pătate – şi în scurtă vreme fabricile lui duduiau, lucrând la capacitate maximă pentru efortul de război, şi nimeni nu era mai patriot ca el. Astfel, nu l-a deranjat deloc când Rusia a intrat de partea aliaţilor, şi Iosif Stalin a devenit dintr-odată
unchiul iubit al tuturor. E drept că Richard spusese multe împotriva comuniştilor, dar asta a fost cândva demult. Acum totul a fost trecut sub tăcere, pentru că nu erau duşmanii duşmanului nostru prietenii noştri?
Între timp, eu îmi târâm zilele, nu ca de obicei – acest „de obicei” se modificase – dar cât de bine puteam. Perseverenţă
este cuvântul pe care l-aş folosi acum pentru a mă descrie atunci. Şi buimacă ar merge la fel de bine. Nu mai erau petreceri în aer liber cu care să mă lupt, nu mai erau ciorapi de mătase decât pe piaţa neagră. Carnea era raţionalizată, şi untul, şi zahărul: dacă voiai mai mult din lucrurile astea, mai mult decât primeau ceilalţi, era important să-ţi faci anumite relaţii. Gata cu voiajele transatlantice pe nave de lux
– Queen Mary a devenit navă de transportat trupe. Radioul nu mai era o carcasă de orchestră portabilă, şi devenise un oracol frenetic; în fiecare seară îi dădeam drumul să aud ştirile, care la început erau întotdeauna proaste.
Războiul continua şi continua, un motor necruţător.
Tensiunea permanentă, îngrozitoare îi uza pe oameni. Era ca şi cum ai asculta cum cineva scrâşneşte din dinţi în întunericul de dinaintea zorilor, în timp ce tu zaci treaz noapte de noapte.
572
- MARGARET ATWOOD -
Totuşi, au fost şi nişte avantaje. Domnul Murgatroyd ne-a părăsit pentru a se înrola. Atunci am învăţat să şofez. Am preluat una dintre maşini, Bentley-ul cred că era, şi Richard a pus să fie înmatriculată pe numele meu – aşa aveam mai multă benzină. (Benzina era raţionalizată, bineînţeles, deşi mai puţin pentru cei ca Richard.) În plus, aveam şi eu mai multă libertate, deşi era o libertate de care nu prea mai aveam nevoie.
Am răcit, răceala s-a transformat în bronşită – toată lumea a răcit în iarna aceea. Mi-au trebuit luni întregi să scap de ea. Am stat mult în pat, simţindu-mă tristă. Tuşeam într-una. Nu m-am mai dus la jurnalele de actualităţi cu discursuri, bătălii, bombardamente şi distrugere, victorii, chiar şi invazii. Vremuri agitate, sau aşa ni se spunea, dar nu mă mai interesa.
Sfârşitul războiului se apropia tot mai mult. Pe urmă a devenit fapt împlinit. Ţineam minte liniştea de după sfârşitul războiului trecut, şi apoi dangătul clopotelor. Era noiembrie, atunci, cu gheaţă pe băltoace, iar acum era primăvară. Au fost parade. Au fost proclamaţii. Au sunat trompetele.
Totuşi, n-a fost uşor să se pună capăt războiului. Un război e un foc uriaş; cenuşa lui zboară departe, şi se aşază
încet.
573
- ASASINUL ORB -
Cofetăria Diana
Azi m-am dus pe jos tocmai până la Podul Jubilee, apoi la gogoşerie, unde am mâncat aproape o treime de clătită cu portocale. O porţie mare de făină şi grăsime, care s-a răspândit în arterele mele ca nămolul.
Pe urmă m-am dus la toaletă. Cineva era în cabina din mijloc, aşa că am aşteptat, evitând oglinda. Vârsta îţi subţiază pielea; poţi să-ţi vezi venele, tendoanele. În plus, pe tine te îngroaşă. E greu să te întorci la ce ai fost înainte, când erai fără piele.
În cele din urmă uşa s-a deschis şi a ieşit o fată – o fată
bruneţică, în haine posace, cu ochii daţi cu funingine. A scos un mic ţipăt, apoi a râs.
— Scuzaţi-mă, a spus. Nu v-am văzut, m-aţi speriat tare.