— De ce ar fi?
— O perie. Îi dăruieşte diverse lucruri.
— Ţi-am scris din Halifax, a spus Laura, schimbând subiectul.
— N-am primit nici scrisorile alea.
— Cred că Richard îţi citeşte corespondenţa, a spus Laura.
— Şi eu cred, am spus.
Conversaţia lua o turnură la care nu mă aşteptam.
Presupusesem că am s-o consolez pe Laura, că am s-o compătimesc, că am să aud o poveste tristă, însă în loc de asta ea îmi făcea morală. Ce uşor alunecam în vechile noastre roluri!
— Ce ţi-a spus despre mine? a întrebat ea acum. Despre faptul că m-a băgat în locul ăla?
Iată, aşadar, cărţile pe masă! Din două una: fie Laura fusese nebună, fie Richard minţise. Nu-mi venea să cred niciuna.
— Mi-a spus o poveste, am zis evaziv.
— Ce fel de poveste? Nu-ţi face griji, n-am să mă supăr.
Vreau doar să ştiu.
— A spus că erai… mă rog, tulburată mintal.
— Fireşte. Se putea să nu spună asta? Ce a mai spus?
— A spus că tu credeai că eşti gravidă, dar a fost doar o amăgire.
— Am fost gravidă, a spus Laura. Asta a fost toată treaba –
de asta m-au făcut dispărută în aşa grabă. El şi cu Winifred
– erau paralizaţi de groază. Ruşinea, scandalul – poţi să-ţi închipui ce şi-au zis ei că o să se întâmple cu nemaipomenitele lui ocazii din cauza asta.
— Da. Îmi dau seama.
Şi chiar îmi dădeam – telefonul ultrasecret de la doctor, panica, apoi consfătuirea rapidă dintre cei doi, planul întocmit pe loc. Apoi cealaltă versiune a evenimentelor, cea falsă, inventată doar pentru mine. De regulă eram destul de docilă, însă ei trebuie să fi ştiut că există o limită. Probabil că
le-a fost frică de ce aş fi putut face, odată ce ar fi depăşit-o.
578
- MARGARET ATWOOD -
— Oricum, n-am avut copilul. Ăsta e unul dintre lucrurile care se fac la BellaVista.
— Unul dintre lucrurile?
Mă simţeam proastă de-a binelea.
— Pe lângă toate prostiile alea, adică, şi pilulele şi aparatele. Fac extracţii. Te scot din circulaţie cu eter, ca dentistul. Pe urmă scot copiii. Apoi îţi spun că ai inventat toată treaba. Apoi te acuză de asta, spun că eşti un pericol pentru tine şi pentru alţii.
Era foarte calmă, foarte credibilă.
— Eşti sigură, Laura? am întrebat. Referitor la copil, vreau să spun. Eşti sigură că chiar a existat?
— Bineînţeles că sunt sigură, a spus ea. De ce aş scorni un lucru ca acesta?
Mai era loc de îndoială dar, de data asta, am crezut-o pe Laura.
— Cum s-a întâmplat? am şoptit. Cine a fost tatăl?
Un lucru ca acesta cerea să vorbeşti în şoaptă.
— Dacă nu ştii deja, nu cred că pot să-ţi spun, a zis Laura.
Am presupus că trebuie să fi fost Alex Thomas. Alex era singurul bărbat pentru care Laura manifestase vreodată
interes – pe lângă tata, adică, şi Dumnezeu. Nu-mi plăcea deloc să admit o astfel de posibilitate. Dar chiar nu exista altă alegere. Probabil că se întâlneau pe vremea când ea chiulea de la prima şcoală din Toronto, şi apoi când nu mai mergea deloc la şcoală; când se presupunea că ea îi înveselea pe săracii decrepiţi din spital, purtând şorţuleţul pedant, ipocrit, şi în tot timpul acesta minţind cu neruşinare. Fără
îndoială, şorţuleţul îi provocase lui un fior ieftin, era genul de tuşă exagerată care l-ar fi atras. Poate de asta se lăsase ea de şcoală – să se întâlnească cu Alex. Câţi ani avea atunci –
cincisprezece, şaisprezece? Cum a putut să facă el aşa ceva?
— Erai îndrăgostită de el? am întrebat.