ne apucăm de treabă, şi să vindem bilete. Avea să ţopăie şi Winifred în jupon cu volane şi ciorapi negri? Speram sincer că nu. Era de acum ogârjită.
— Arăţi cam palidă, Iris, a spus Winifred, cu capul pe-o parte.
— Da? am spus voioasă.
În ultima vreme îmi spunea că nu sunt în formă. Asta voia să însemne că nu făceam tot ce puteam să-l sprijin pe Richard, să-l împing înainte pe calea spre glorie.
— Da, cam ofilită. Te extenuează Richard? Omul ăsta are energie de consumat, nu glumă!
Era foarte binedispusă. Probabil că planurile ei – planurile ei pentru Richard – mergeau bine, în ciuda delăsării mele.
Dar nu puteam să-i acord multă atenţie; eram prea neliniştită din cauza Laurei. Ce făceam dacă nu apărea repede? Nu prea puteam să raportez că mi-a fost furată
maşina: nu voiam să fie arestată. Nici Richard n-ar fi vrut asta. Nu era în interesul nimănui.
M-am întors acasă, şi doamna Murgatroyd mi-a spus că
Laura fusese acolo în absenţa mea. Nici măcar nu sunase la uşă – doamna Murgatroyd dăduse întâmplător peste ea în holul din faţă. I-a sărit inima când a văzut-o pe Laura în carne şi oase, după atâţia ani, a fost ca şi cum ar fi văzut o stafie. Nu, nu lăsase nicio adresă. Spusese ceva, totuşi.
Spune-i lui Iris că am să vorbesc cu ea mai târziu. Ceva de genul ăsta. Lăsase cheile de la casă pe tava de scrisori; a spus că le luase din greşeală. Ciudat lucru să iei din greşeală, a spus doamna Murgatroyd, al cărei nas cârn a mirosit că ceva nu e în regulă. Nu mai credea povestea mea cu garajul.
M-am simţit uşurată: totul se mai putea rezolva. Laura era în oraş. Avea să vorbească mai târziu cu mine.
A şi făcut-o, deşi are tendinţa să se repete, aşa cum au morţii obiceiul. Spun toate lucrurile pe care ţi le-au spus în viaţă; dar rareori spun ceva nou.
585
- ASASINUL ORB -
Mă schimbasem de hainele cu care fusesem la întâlnirea cu Winifred când a sosit poliţistul, cu vestea despre accident.
Laura trecuse printr-o barieră de protecţie, apoi ieşise de pe podul St. Clair Avenue, căzând în râpa de dedesubt. A fost un accident îngrozitor, a spus poliţistul, clătinând din cap cu tristeţe. Ea conducea maşina mea: au dat de certificatul de înmatriculare. La început au crezut – normal – că eu eram femeia carbonizată din resturile maşinii.
După plecarea poliţistului m-am străduit să nu mai tremur. Trebuia să-mi păstrez calmul, trebuia să mă adun.
Trebuie să înfrunţi muzica, spunea Reenie, dar la ce muzică
se referea? Nu era muzică de dans. O fanfară stridentă, o paradă de vreun fel, cu mulţi oameni de o parte şi de alta, care făceau glume răutăcioase şi arătau cu degetul. La capătul drumului un gâde, cu energie de consumat.
Bineînţeles că avea să fie un interogatoriu din partea lui Richard. Povestea mea cu maşina şi garajul încă ar mai fi ţinut dacă adăugam că luasem ceaiul cu Laura în acea zi, dar nu îi spusesem fiindcă nu voisem să îl supăr fără rost tocmai înainte de un discurs crucial. (Toate discursurile lui erau cruciale acum; se apropia de marele succes.) Laura era în maşină când aceasta se stricase, aveam să
spun; mă însoţise la garaj. Când îmi uitasem poşeta probabil că o luase, şi pe urmă ar fi fost floare la ureche pentru ea să
se ducă a doua zi să ia maşina, plătind reparaţia cu un cec falsificat, luat din carnetul meu de cecuri. Aveam să rup un cec, pentru veridicitate. Dacă mi se cerea cu insistenţă
numele garajului, aveam să spun că l-am uitat. Dacă se stăruia, aveam să plâng. Cum putea să mi se pretindă să ţin minte un amănunt banal ca acela, aveam să spun, într-un moment ca acesta?
M-am dus sus să mă schimb. Ca să mă duc la morgă, îmi trebuiau o pereche de mănuşi şi o pălărie cu voaletă. Era posibil să fie deja acolo reporteri, fotografi. Aveam să mă duc 586
- MARGARET ATWOOD -
cu maşina, mi-am zis, dar apoi mi-am adus aminte că
maşina mea era acum fărâme. Trebuia să chem un taxi.
De asemenea, trebuia să-l avertizez pe Richard, la birou.
De cum se ducea vorba, muştele de hoit aveau să-l asalteze.
Era un om prea important ca să fie altfel. Ar fi vrut să aibă
pregătită o declaraţie de durere.
Am sunat. A răspuns cea mai recentă secretară tânără a lui. I-am spus că problema e urgentă, şi nu, nu pot s-o transmit prin ea. Trebuie să vorbesc personal cu Richard.
A urmat o pauză, în care timp Richard a fost localizat.
— Ce e? a întrebat el.
Nu-i plăcea să fie sunat la birou.
— A avut loc un accident cumplit, am spus. E vorba de Laura. Maşina pe care o conducea a căzut de pe un pod.
Nu a spus nimic.
— Era maşina mea.
Nu a spus nimic.