Acum trebuie să mă grăbesc. Văd sfârşitul, licărind departe în faţa mea, de parcă ar fi un motel la margine de şosea, într-o noapte întunecoasă, pe ploaie. Un motel al ultimei şanse, de după război, unde nu se pun întrebări şi niciunul dintre numele din registrul de la recepţie nu e real, şi se plăteşte în avans, cu bani gheaţă. În birou sunt înşirate vechi luminiţe de pom de Crăciun: în spatele lui, un grup de cabine întunecoase, cu perne mirosind a mucegai. Afară, în faţă, o pompă de benzină gălbuie. Totuşi, benzină nu e, s-a terminat cu multe decenii în urmă. Aici te opreşti.
Sfârşitul, un rai cald şi sigur. Un loc de odihnă. Dar n-am ajuns încă acolo, şi sunt bătrână şi obosită, şi merg pe jos, şi şchiopătez. Rătăcită în pădure, şi fără pietre albe să marchez drumul, şi cu un teren înşelător de parcurs.
Lupilor, vă invoc! Moartelor cu păr azuriu şi ochi ca nişte hăuri pline cu şerpi, vă chem! Fiţi alături de mine acum, când ne apropiem de sfârşit. Călăuziţi-mi degetele artritice, tremurânde, pixul cu pastă neagră, vâscoasă; mai ţineţi-mi măcar câteva zile inima pe linia de plutire, până pot să pun lucrurile în ordine. Fiţi tovarăşii mei, ajutoarele mele, prietenii mei; încă o dată, adaug, căci n-am fost oare cunoştinţe bune în trecut?
Toate lucrurile au locul lor, cum spunea Reenie; sau, în toane mai proaste, doamnei Hillcoate, Nu sunt flori fără
rahat. Domnul Erskine m-a învăţat câteva trucuri utile. O
invocare bine elaborată a Furiilor se poate dovedi folositoare, la nevoie. Când este înainte de toate o problemă de răzbunare.
La început am crezut că vreau numai dreptate. Credeam că inima mea e curată. Chiar ne place să avem o părere foarte bună despre motivele noastre când suntem pe cale să
facem ceva dăunător, altcuiva. Dar cum mai sublinia domnul Erskine, Cupidon cu arcul şi săgeţile lui nu este singurul zeu orb. Justiţia este celălalt. Zei orbi şi neîndemânatici cu arme 591
- ASASINUL ORB -
tăioase: Justiţia poartă o sabie, ceea ce, alături de ochii ei legaţi, e o reţetă destul de bună să te tai.
Bineînţeles că vei vrea să ştii ce era în caietele Laurei.
Sunt aşa cum le-a lăsat, legate cu aţa maro murdară, lăsate pentru tine în cufărul meu de călătorie împreună cu toate celelalte. N-am schimbat nimic. Poţi să vezi cu ochii tăi.
Paginile rupte din ele nu au fost rupte de mine.
La ce mă aşteptam, în acea zi de mai, plină de groază, din 1945? La mărturisiri, la reproşuri? Sau poate la un jurnal, care descria întâlnirile de amor dintre Laura şi Alex Thomas?
Fără doar şi poate. Eram pregătită pentru tortură. Şi am avut parte de ea, deşi nu în felul în care îmi imaginasem.
Am tăiat aţa, am răsfirat în evantai caietele. Erau cinci: Matematică, Geografie, Franceză, Istorie şi Latină. Caietele de cunoştinţe.
Scrie ca un înger, se spune despre Laura, pe spatele uneia dintre ediţiile Asasinului orb. O ediţie americană, din câte îmi amintesc, cu ornamentaţie cu cartuş auriu pe copertă: prin părţile alea se pune mare preţ pe îngeri. În realitate, îngerii nu prea scriu. Ei consemnează păcate şi numele celor condamnaţi şi a celor mântuiţi, sau apar ca mâini imateriale şi mâzgălesc atenţionări pe pereţi. Sau transmit mesaje, dintre care puţine sunt veşti bune: Dumnezeu fie cu tine nu e o binecuvântare pură.
Ţinând seamă de toate astea, da: Laura scria ca un înger.
Cu alte cuvinte, nu prea mult. Dar la obiect.
Latina a fost caietul pe care l-am deschis primul. Cele mai multe dintre paginile rămase în el erau goale; se vedeau marginile zimţate ale foilor pe care trebuie să le fi rupt Laura, foile ce conţinuseră lecţii vechi. A lăsat un pasaj, o traducere pe care o făcuse – cu ajutorul meu, şi cu ajutorul bibliotecii de la Avilion – a rândurilor de încheiere din Cartea IV a Eneidei lui Vergiliu. Didona s-a înjunghiat pe rugul sau altarul arzând pe care l-a făcut din toate obiectele legate de 592
- MARGARET ATWOOD -
iubitul ei dispărut, Enea, care a plecat pe mare să-şi împlinească destinul în război. Cu toate că sângerează ca un porc înjunghiat, Didona se chinuie mult să moară. A suferit cumplit. Din câte îmi amintesc, domnului Erskine îi plăcea mult partea asta.
Ţin minte ziua în care a scris traducerea. Lumina soarelui târziu intra pe fereastra camerei mele. Laura era întinsă pe podea, legănându-şi în aer picioarele în şosete, şi transcriind cu trudă în caiet colaborarea noastră plină de mâzgălituri.
Mirosea a săpun Ivory şi a aşchii de creion.
Atunci puternicei Iunona i se făcu milă de îndelungatele ei suferinţe şi de călătoria neliniştită, şi o trimise din Olimp pe Iris să despartă sufletul care se chinuia de trupul care îl ţinea încă. Trebuia să se facă asta fiindcă
Didona nu murea de moarte naturală sau de una provocată de alţi oameni, ci de disperare, mânată de un impuls nebunesc. Oricum, Proserpina nu tăiase încă
bucla aurie de pe capul ei, şi nici nu o trimisese în Infern.
Aşa că acum, învăluită în ceaţă, cu aripile galbene ca şofranul, lăsând în urmă o mie de culori de curcubeu, Iris zbură jos şi, plutind deasupra Didonei, spuse: Aşa cum mi s-a spus să fac, iau acest lucru sacru care îi aparţine Zeului Morţii, şi te eliberez de trupul tău.
Atunci toată fierbinţeala încetă pe dată, şi viaţa ei dispăru în aer.
— De ce a trebuit acea Iris să taie o şuviţă de păr? a întrebat Laura.
Habar n-aveam.
— A trebuit s-o facă, pur şi simplu, am spus. Ca pe un fel de ofrandă.
Fusesem încântată să descopăr că purtam acelaşi nume ca al unei persoane dintr-o poveste, şi nu eram botezată după
vreo floare, cum crezusem mereu. Tema botanică, pentru fete, fusese puternică în familia mamei.
593
- ASASINUL ORB -
— Asta a ajutat-o pe Didona să iasă din corp, a spus Laura. Nu mai voia să trăiască. A scos-o din suferinţa ei, aşa că a fost ceea ce trebuia făcut. Nu-i aşa?
— Cred că da, am spus.
Nu mă prea interesau astfel de aspecte etice subtile. În poeme se întâmplau lucruri ciudate. Nu avea niciun rost să
încerc să le dau de capăt. Deşi chiar m-am întrebat dacă