Terenul era lăsat în părăsire, grădinile năpădite de buruieni; sera era o epavă, cu geamuri sparte şi plante deshidratate, încă în ghivecele lor. Mă rog, chiar şi pe vremea noastră
fuseseră câteva aşa. Sfincşii păzitori aveau pe ei mai multe inscripţii gen John o iubeşte pe Mary; unul fusese răsturnat.
Eleşteul cu nimfa de piatră era sufocat de mătasea-broaştei şi bălării. Nimfa era tot în picioare, deşi îi lipseau nişte degete. Totuşi, zâmbetul ei era acelaşi: îndepărtat, secret, indiferent.
Nu a trebuit să intru prin efracţie în casă: atunci Reenie încă trăia, şi mai avea cheia clandestină. Casa era într-o stare jalnică: praf şi excremente de şoareci peste tot, pete pe parchetul acum îmbâcsit, unde cursese ceva. Tristan şi Isolda erau tot acolo, prezidând sufrageria goală, deşi Isolda 599
- ASASINUL ORB -
suferise o stricăciune la harpă, şi câteva rândunele de casă
îşi făcuseră cuib deasupra ferestrei din mijloc. Totuşi, fără
vandalisme înăuntru: vântul numelui Chase sufla prin casă, oricât de slab, şi în aer zăbovea o aură de putere şi bani, ce pălea.
Am umblat prin toată casa. Mirosul de mucegai domnea peste tot. M-am uitat prin bibliotecă, unde capul Meduzei mai era încă stăpân pe şemineu. Şi bunica Adelia era la locul ei, deşi începuse să se treacă: faţa ei avea acum o expresie de viclenie reprimată dar veselă. Pun pariu că, totuşi, ai umblat prin vecini, i-am spus în gând. Pun pariu că ai avut o viaţă
secretă. Pun pariu că asta te-a ţinut pe picioare.
M-am uitat printre cărţi, am deschis sertarele de la birou.
În unul era o cutie cu mostre de nasturi de pe vremea bunicului Benjamin: rotocoalele de os alb care, în mâinile lui, se transformaseră în aur, şi care rămăseseră aur atâţia ani, dar care acum se prefăcuseră la loc în os.
În pod am găsit cuibul pe care trebuie să şi-l fi făcut Laura acolo, după ce părăsise BellaVista: plăpumile din cuierele de depozitare, păturile de la patul ei de jos – o dovadă clară
dacă cineva ar fi cercetat casa în căutarea ei. Câteva coji uscate de portocală, un cotor de măr. Ca de obicei, nu se gândise să facă ordine. În dulapul de panel era ascunsă
traista cu mărunţişurile pe care le adunase în vara aceea cu Water Nixie: ceainicul de argint, ceştile şi farfurioarele de porţelan, lingurile cu monogramă. Spărgătorul de nuci în formă de aligator, un buton de manşetă, cu perlă, bricheta stricată, oliviera minus oţetarul.
Am să mă întorc mai târziu, mi-am spus, să mă mai uit.
Richard n-a apărut personal, ceea ce (pentru mine) a fost un semn al vinovăţiei lui. În schimb, a trimis-o pe Winifred.
— Ţi-ai ieşit din minţi? a fost salva ei de deschidere.
Asta, într-un separeu la braseria Betty’s: nu o voiam în căsuţa mea închiriată, nu o voiam în apropierea lui Aimee.
600
- MARGARET ATWOOD -
— Nu, am spus, şi nici Laura. Sau nu atât de mult cât aţi pretins voi doi. Ştiu ce a făcut Richard.
— Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus Winifred.
Purta o etolă de nurcă, alcătuită din cozi lucioase, şi îşi scotea mănuşile.
— Presupun că atunci când s-a însurat cu mine şi-a închipuit că a făcut o afacere, un adevărat chilipir – două la preţ de una. Ne-a luat pe o nimica toată.
— Nu fi caraghioasă! a spus Winifred, deşi arăta tulburată.
Mâinile lui Richard sunt absolut curate, indiferent ce a spus Laura. E curat ca lacrima. Ai făcut o gravă eroare de judecată. Vrea să îţi spun că e gata să treacă cu vederea această… această rătăcire a ta. Dacă te întorci, e întru totul dispus să ierte şi să uite.
— Dar eu nu sunt, am spus. O fi el curat ca lacrima, dar asta nu e lacrimă. E cu totul altă substanţă.
— Nu ridica glasul, a şuierat ea. Se uită lumea.
— Oricum se uită, când eşti îmbrăcată precum calul lui Lady Astor. Culoarea verde nu te prinde deloc, să ştii, mai ales la vârsta ta. De fapt, nu te-a prins niciodată. Te face să
arăţi bolnavă de gălbinare.
Asta a lovit în plin. Winifred o găsea o ieşire dură: nu era obişnuită cu acest nou aspect al meu, de viperă.
— Ce vrei, precis? a spus ea. Nu că Richard ar fi făcut ceva. Dar nu vrea tărăboi.
— I-am spus, precis, i-am răspuns eu. I-am spus clar şi răspicat. Acum aş vrea cecul.
— Vrea să o vadă pe Aimee.
— N-am să permit aşa ceva orice s-ar întâmpla, am spus.
Îi curg balele după fete tinere. Ştiai asta, ai ştiut-o mereu. La optsprezece ani, eu deja deveneam bătrână pentru el.
Prezenţa Laurei în aceeaşi casă cu el a fost o tentaţie prea mare, înţeleg acum. N-a putut să nu se atingă de ea. Dar pe Aimee n-o să pună labele.
— Nu fi dezgustătoare, a spus Winifred. Acum era foarte supărată: i se pătase faţa sub machiaj. Aimee e fiica lui.
601