învinuiesc pe altcineva. Unele lucruri nu merită să stărui asupra lor, a mai spus.
Totuşi, stăruim oricum asupra lor. Nu ne putem abţine.
După ce l-am văzut pe Richard plecat în călătoriile lui, i-am dat servitoarei seară liberă. Aveam să mă ocup eu de casă, am spus. O mai făcusem în ultima vreme – îmi plăcea să fiu singură în casă, doar cu Aimee, când dormea – aşa că
nici chiar doamna Murgatroyd nu a fost bănuitoare. Când n-a mai existat niciun pericol, am acţionat repede, împachetasem deja pe ascuns nişte lucruri – caseta mea cu bijuterii, fotografiile mele, Plante perene pentru grădina alpină
– şi acum am împachetat restul. Hainele mele, deşi nicidecum toate; nişte lucruri pentru Aimee, însă nici astea toate. Am băgat ce am putut în cufărul de voiaj, acelaşi care 596
- MARGARET ATWOOD -
conţinuse cândva trusoul meu, şi în geamantanul în ton.
Oamenii de la calea ferată au venit să ia bagajul, cum aranjasem. Apoi, a doua zi, mi-a fost uşor să plec la gara Union cu Aimee într-un taxi, fiecare doar cu o trusă de voiaj, şi atâta tot.
Am lăsat o scrisoare pentru Richard. Spuneam că având în vedere ce făcuse – ce ştiam acum că făcuse – nu voiam să-l mai văd niciodată. Ţinând seama de ambiţiile lui politice, nu aveam să solicit divorţul, cu toate că aveam dovezi din belşug ale purtării lui indecente în caietele Laurei, care – am minţit
– erau încuiate într-un seif la bancă. Dacă avea vreun gând să pună mâinile murdare pe Aimee, am adăugat, trebuia să
renunţe la el, pentru că atunci aveam să fac un mare, mare scandal, ca şi în cazul în care nu îmi satisfăcea cererile financiare. Acestea nu erau mari: tot ce voiam erau destui bani pentru a cumpăra o casă mică în Port Ticonderoga şi pentru a asigura întreţinerea lui Aimee. Banii pentru nevoile mele îi puteam procura pe alte căi.
Am semnat această scrisoare A ta sinceră şi, în timp ce lipeam plicul, m-am întrebat dacă scrisesem corect indecentă.
Cu câteva zile înainte de a părăsi Toronto, o căutasem pe Callista Fitzsimmons. Se lăsase de sculptură, şi acum era pictor mural. Am găsit-o la o companie de asigurări – în biroul directorului – unde pusese mâna pe o comandă.
Contribuţia femeilor la efortul de război era tema – depăşită, acum că războiul se terminase (şi, deşi niciuna din noi nu o ştia încă, curând avea să fie acoperită cu un strat de vopsea într-o nuanţă liniştitoare, ternă, de gri.) I se dăduse un perete. Trei muncitoare, în halate şi cu zâmbete curajoase, fabricând bombe; o fată conducând o ambulanţă; două ţărănci cu săpăligi şi un coş cu roşii; o femeie în uniformă, bătând la o maşină de scris; jos în colţ, înghesuită într-o margine, o mamă cu şorţ scoţând o pâine din cuptor, sub privirile aprobatoare a doi copii.
597
- ASASINUL ORB -
Callie s-a mirat când m-a văzut. Nu o înştiinţasem de vizita mea: nu voisem să fiu evitată. Îi supraveghea pe pictori, cu părul prins cu o bandană, în pantaloni kaki şi tenişi, umblând de colo-colo cu paşi mari şi mâinile în buzunare şi o ţigară lipită de buza de jos.
Auzise de moartea Laurei, citise despre ea în ziare – ce fată
fermecătoare, un copil atât de neobişnuit, ce păcat! După
aceste preliminarii, i-am explicat ce îmi spusese Laura, şi am întrebat-o dacă era adevărat.
Callie a fost indignată. A folosit foarte mult cuvântul rahat.
Adevărat, Richard o ajutase când fusese arestată de Detaşamentul Roşu ca agitatoare, dar crezuse că era din partea lui doar o chestie de dragul vremurilor de demult ale familiei. A negat că îi spusese vreodată lui Richard ceva despre Alex sau vreun alt comunist sau tovarăş de drum. Ce aiureli! Ăştia erau prietenii ei! Cât despre Alex, da, îl ajutase la început, când era în mare încurcătură, dar pe urmă el dispăruse, datorându-i nişte bani, la drept vorbind, şi apoi auzise că e în Spania. Cum ar fi putut să ciripească unde era el, când nici ea nu ştia?
Nimic câştigat. Poate că Richard o minţise pe Laura despre asta, cum mă minţise pe mine despre multe altele. Pe de altă
parte, poate că cea care minţea era Callie. Dar ce altceva mă
aşteptasem să spună?
Lui Aimee nu îi plăcea în Port Ticonderoga. Îl voia pe tatăl ei. Voia ce îi era familiar, ca toţi copiii. Îşi voia înapoi camera.
I-am explicat că trebuie să stăm aici puţin. N-ar trebui să
spun explicat, fiindcă nu a fost vorba de nicio explicaţie. Ce puteam să-i spun unui copil de opt ani, care să aibă cât de cât logică?
Port Ticonderoga era altfel acum; războiul lăsase urme adânci. În timpul conflictului mai multe fabrici fuseseră
redeschise – femei în halate fabricaseră proiectile – dar acum se închideau iar. Poate aveau să fie convertite la producţia de pe timp de pace, odată ce se stabilea ce ar fi vrut să cumpere 598
- MARGARET ATWOOD -
militarii întorşi, pentru casele şi familiile pe care acum, fără
îndoială, aveau să le achiziţioneze. Între timp, erau mulţi şomeri, şi se stătea în expectativă.
Erau locuri libere. Elwood Murray nu mai conducea ziarul: curând avea să fie un nume nou, lucios, pe Memorialul Eroilor Războiului, după ce intrase în marină şi sărise în aer.
Despre soţul lui Reenie, Ron Hincks, se spunea cu gravitate că fusese ucis în Sicilia, împreună cu un grup de alţi tovarăşi din Port Ticonderoga, care se înrolaseră în Royal Canadian Regiment. Reenie primea pensie, dar altceva nu prea avea, şi închiria o cameră în casa ei micuţă; lucra tot la braseria Betty’s, cu toate că spunea că o omora spatele.
Nu spatele o omora, cum aveam să descopăr curând. Avea rinichii bolnavi, şi au dat-o gata la şase luni după ce m-am mutat înapoi. Dacă citeşti asta, Myra, aş vrea să ştii că
pentru mine a fost o lovitură cumplită. Mă bazasem pe ea să
fie acolo – nu fusese mereu? – şi acum, dintr-odată, nu mai era.
Şi apoi a fost tot mai mult, căci al cui glas auzeam când voiam un comentariu?
M-am dus la Avilion, bineînţeles. A fost o vizită neplăcută.