- ASASINUL ORB -
Am fost pe punctul de a spune „Ba nu, nu e”, dar mi-am dat seama că ar fi fost o greşeală tactică. Legal, era fiica lui, nu aveam cum dovedi că nu era, nu se inventaseră toate genele alea şi aşa mai departe, nu încă. Dacă Richard ar fi ştiut adevărul, ar fi fost şi mai dornic să mi-o smulgă pe Aimee. Ar fi ţinut-o ostatică, şi aş fi pierdut tot avantajul câştigat până acum. Era o partidă de şah murdar.
— Nu s-ar da în lături de la nimic, nici chiar de la Aimee, am spus. Apoi ar expedia-o la vreo fermă de avorturi clandestine, cum a făcut cu Laura.
— Nu văd niciun rost să mai continuăm discuţia asta, a spus Winifred, culegându-şi mănuşile şi etola şi poşeta din piele de reptilă.
După război, lucrurile s-au schimbat. S-a schimbat şi felul în care arătam noi. După un timp, griurile zgrunţuroase, murdare, şi nuanţele terne au dispărut. Au apărut în schimb cele strălucitoare – stridente, primare. Rozuri aprinse, nuanţe violente de albastru, verdele fluorescent al plasticului, alb şi roşu, galben strălucitor.
La periferiile orăşelelor şi ale marilor oraşe, buldozerele făceau un zgomot infernal şi erau răsturnaţi copaci; în pământ se scobeau gropi mari, de parcă ar fi căzut acolo bombe. Străzile erau pietriş şi noroi. Au apărut pajişti de pământ golaş, cu puieţi fusiformi plantaţi pe ele: mestecenii plângători erau preferaţi. Era mult prea mult cer.
În vitrinele măcelăriilor luceau hălci mari şi felii şi bucăţi de carne. Erau portocale şi lămâi vesele ca un răsărit de soare, şi movile de zahăr şi munţi de unt galben. Toată
lumea mânca pe rupte. Se îndopa până la refuz cu carne tehnicoloră şi toate alimentele tehnicolore pe care le găsea, de parcă ziua de mâine n-ar mai fi existat.
Dar exista un mâine, nu exista decât un mâine. Ziua de ieri era cea care dispăruse.
602
- MARGARET ATWOOD -
Acum aveam destui bani, de la Richard şi, în plus, din averea Laurei. Îmi cumpărasem căsuţa. Aimee încă îmi mai purta pică pentru că o smulsesem din fosta şi considerabil mai îmbelşugata ei viaţă, dar părea să se fi domolit, deşi când şi când prindeam o privire rece de la ea: hotăra deja că
eram nesatisfăcătoare ca mamă. Richard, în schimb, culesese avantajele distanţei mari, şi avea parte de mult mai multă strălucire în ochii ei, acum că nu mai era prezent.
Totuşi, potopul de daruri din partea lui se redusese la o dâră, aşa că ea nu avea multe opţiuni. Mă tem că mă aşteptam să
fie mai stoică decât era.
Între timp, Richard se pregătea pentru mantaua de comandă, care – conform ziarelor – era ca şi în mâinile lui.
Adevărat, eu eram un impediment, dar zvonurile despre o separare fuseseră înăbuşite. Se spunea că sunt „la ţară”, şi asta era oarecum în regulă, atâta timp cât eram pregătită să
rămân acolo.
Fără ca eu să ştiu, fuseseră lansate alte zvonuri: că eram instabilă mintal; că în pofida scrântelii mele, Richard mă
întreţinea financiar; că Richard era un sfânt. O nevastă
nebună nu strică, dacă lucrurile sunt manevrate cum trebuie: asta face ca soţiile celor puternici să fie mult mai solidare cu cauza ta.
În Port Ticonderoga trăiam destul de liniştită. Ori de câte ori ieşeam în oraş treceam printr-o mare de şoapte respectuoase, glasurile amuţind când mă apropiam, ca apoi să reînceapă. Părerea generală era că orice se întâmplase cu Richard, eu trebuia să fiu partea vătămată. Eu trăsesem paiul cel scurt, dar cum nu exista dreptate şi puţină
compasiune, nu se putea face nimic pentru mine. Asta a fost înainte să apară cartea, bineînţeles.
Timpul trecea. Eu grădinăream, citeam, şi aşa mai departe. Începusem deja – într-un mod modest şi pornind de la câteva bijuterii în formă de animale, de la Richard –
comerţul cu artefacte la mâna a doua, care, după cum s-a 603
- ASASINUL ORB -
dovedit, avea să-mi prindă bine în deceniile următoare. Se instala o aparenţă de normalitate.
Dar lacrimile nevărsate te pot acri. La fel şi amintirile. La fel şi faptul că ţi-ai muşcat limba. Nopţile mele proaste începeau. Nu puteam să dorm.
Oficial, Laura fusese muşamalizată. Încă doi-trei ani şi avea să fie aproape ca şi cum nici n-ar fi existat. N-ar fi trebuit să depun un jurământ al tăcerii, mi-am spus. Ce voiam? Nu mare lucru. Doar un monument comemorativ de vreun fel. Dar ce e un monument comemorativ, când stai să
te gândeşti, în afară de o comemorare a rănilor îndurate.
Îndurate şi urâte. Fără amintiri, nu poate exista răzbunare.
Ca să nu uităm. Amintiţi-vă de mine. Cu mâinineputincioase vă acuzăm. Strigăte ale stafiilor însetate.
Nimic nu e mai greu decât să-i înţelegi pe cei morţi, am constatat, dar nimic nu e mai periculos decât să-i ignori.
604
- MARGARET ATWOOD -
Grămada de moloz
Am expediat cartea. La timpul potrivit, am primit o scrisoare. Am răspuns. Evenimentele şi-au urmat cursul.
Au sosit exemplarele de autor, înainte de publicare. Pe clapa interioară a supracopertei era o notă biografică
înduioşătoare:
Laura Chase a scris Asasinul orb înainte de vârsta de douăzeci şi cinci de ani. A fost primul ei roman; din nefericire, a fost şi ultimul, deoarece a murit într-un tragic accident de maşină în 1945. Suntem mândri să