— Mă tem că a murit, am spus.
— Dumnezeule! Pauză. Unde a fost în tot timpul ăsta?
Când s-a întors? Ce căuta în maşina ta?
— M-am gândit că trebuie să ştii imediat, înainte să afle ziarele, am spus.
— Da, a spus el. Ai făcut bine.
— Acum trebuie să mă duc la morgă.
— La morgă? a zis el. Morga oraşului? De ce dracu’?
— Acolo a fost dusă.
— Ei bine, scoate-o de acolo. Du-o undeva, într-un loc decent. Undeva mai…
— Discret, am spus. Da, aşa am să fac. Trebuie să-ţi spun că există aluzii – din partea poliţiei, un poliţist tocmai a fost aici…
— Poftim? Ce i-ai spus? Ce aluzii?
Părea panicat.
— Doar că a făcut-o intenţionat.
— Prostii! a spus el. Trebuie să fi fost un accident. Sper că
aşa ai spus.
587
- ASASINUL ORB -
— Bineînţeles. Dar au fost martori. Ei au văzut…
— A lăsat un bilet? Dacă da, arde-l.
— Doi, un avocat şi cineva de la o bancă. Ea avea mănuşi albe. Au văzut-o răsucind volanul.
— Le-a jucat lumina feste, a spus. Sau erau beţi. Am să-l sun pe avocat. Mă ocup eu de asta.
Am pus receptorul în furcă. M-am dus să mă îmbrac: îmi trebuia negru, şi o batistă. Va trebui să-i spun lui Aimee, m-am gândit. Am să spun că podul a fost de vină. Am să spun că s-a rupt podul.
Am deschis sertarul unde îmi ţineam ciorapii, şi am dat de caiete – cinci caiete de şcoală, ieftine, de pe vremea domnului Erskine, legate cu aţă de bucătărie.
Pe coperta de deasupra, cu creionul, era scris numele Laurei – cu scrisul ei copilăresc. Sub el: Matematică. Laura nu putea să sufere matematica.
Activităţi vechi de clasă, m-am gândit. Ba nu: vechi teme pentru acasă. De ce mi le lăsase?
Puteam să mă opresc acolo. Puteam să aleg ignoranţa, dar am făcut ce ai făcut şi tu – ce ai făcut deja, dacă ai citit până
aici. Am ales cunoaşterea.
Cei mai mulţi dintre noi o vor face. Vom alege cunoaşterea indiferent ce ar fi, ne vom mutila în acest proces, vom băga mâna în foc pentru ea, dacă e nevoie. Curiozitatea nu e singurul nostru motiv: ce ne mână înainte este iubirea sau durerea sau disperarea sau ura. Îi vom spiona fără preget pe cei morţi: le vom deschide scrisorile, le vom citi jurnalele, vom căuta prin gunoiul lor, în speranţa unui indiciu, a unui ultim cuvânt, a unei explicaţii, din partea celor care ne-au părăsit – care ne-au lăsat cu traista în mână, care de multe ori e mai goală decât am presupus.
Dar cum e cu cei care lasă intenţionat astfel de indicii, ca să ne împiedicăm de ele? De ce se obosesc? Egocentrism?
Milă? Răzbunare? O simplă pretenţie la existenţă, cum e să-ţi mâzgăleşti iniţialele pe peretele unei toalete? Combinaţia 588
- MARGARET ATWOOD -
dintre prezenţă şi anonimat – spovedania fără penitenţă, adevărul fără consecinţe – asta are farmecul ei. Te speli pe mâini, într-un fel sau altul.
Cei care lasă astfel de dovezi nu se prea pot plânge dacă, după aceea, vin străini şi îşi bagă nasul în toate lucrurile care cândva nu erau deloc treaba lor. Şi nu numai străini: iubiţi, prieteni, rude. Suntem nişte voyeuri, toţi. De ce trebuie să presupunem că ceva din trecut e al nostru şi putem să-l luăm, doar fiindcă l-am găsit? Toţi suntem nişte jefuitori de morminte, odată ce deschidem uşile încuiate de alţii.
Dar numai încuiate. Camerele şi conţinutul lor au fost lăsate intacte. Dacă cei care le-au părăsit ar fi dorit uitare, le-ar fi dat foc.
589
- ASASINUL ORB -
XIV
590
- MARGARET ATWOOD -
Bucla aurie