A fost o oarecare încurcătură cu privire la achitarea notei de plată – nu aveam alţi bani în afară de cei din poşetă, pe care – am explicat – sora mea o luase din greşeală. Am promis să achit a doua zi. După ce am stabilit asta, m-am dus aproape în fugă la locul în care parcasem maşina.
Dispăruse. Şi cheile maşinii erau în poşetă. Nu ştiam că
Laura învăţase să şofeze.
Am mers pe jos mai multe străzi, inventând poveşti. Nu le puteam spune lui Richard şi lui Winifred ce se întâmplase de fapt cu maşina mea: lucrul acela ar fi fost folosit ca o dovadă
în plus împotriva Laurei. Aveam să spun că avusesem o pană
şi maşina fusese remorcată până la garaj, şi mi se chemase un taxi, şi mă suisem în el, şi abia când ajunsesem acasă
mi-am dat seama că îmi lăsasem poşeta în maşină din greşeală. Nimic care să stârnească îngrijorare, aveam să
spun. Totul avea să se rezolve dimineaţă.
Pe urmă chiar am chemat un taxi. Doamna Murgatroyd avea să fie acasă să-mi dea drumul înăuntru şi să plătească
taxiul în locul meu.
Richard nu a venit acasă la cină. Era la nu ştiu ce club, luând o cină proastă, ţinând un discurs. Acum trăgea din greu, avea un ţel. Acest ţel – ştiu acum – nu era doar bogăţia sau puterea. Ce voia el era respect – respect, în ciuda parvenitismului lui. Tânjea după el, era însetat de el; voia să
mânuiască respectul, nu doar ca pe un ciocan, ci ca pe un sceptru. Aceste dorinţe nu sunt condamnabile ca atare.
Acest club anume era numai pentru bărbaţi; altfel aş fi fost şi eu acolo, şezând în fundal, zâmbitoare, aplaudând la sfârşit. În astfel de ocazii îi dădeam seară liberă doicii lui Aimee şi mă ocupam singură de pregătirile de culcare. Am 582
- MARGARET ATWOOD -
supravegheat baia lui Aimee, i-am citit, apoi am învelit-o bine. În acea noapte anume, spre deosebire de alte dăţi,
întârzia să adoarmă; trebuie să fi ştiut că eram îngrijorată de ceva. Am stat lângă ea, ţinând-o de mână şi mângâindu-i fruntea şi uitându-mă pe fereastră, până a aţipit.
Unde plecase Laura, unde stătea, ce făcuse cu maşina mea? Cum puteam să dau de ea, ce puteam să spun ca să
îndrept lucrurile?
O gâză de iunie se poticnea de fereastră, atrasă de lumină.
Se izbea de geam ca un deget beat criţă. Părea supărată, şi frustrată că nu putea intra, şi neajutorată.
583
- ASASINUL ORB -
Escarpa
Azi creierul meu mi-a aranjat un lapsus brusc; o absenţă
de vizibilitate, ca cea datorată zăpezii. Nu numele cuiva a dispărut – în orice caz asta e ceva obişnuit – ci un cuvânt, care s-a întors cu susul în jos şi s-a golit de înţeles ca o ceaşcă de carton răsturnată de vânt.
Acest cuvânt era escarpă. De ce se ivise? Escarpă, escarpă, am repetat, posibil cu glas tare, dar nu mi-a apărut nicio imagine. Era un obiect, o activitate, o stare de spirit, un defect trupesc?
Nimic. Vertij. Mă bălăbăneam pe marginea prăpastiei, mă
agăţăm de aer. În cele din urmă am apelat la dicţionar.
Escarpă, fortificaţie verticală, sau, alt sens, povârniş.
La început a fost cuvântul, credeam noi odată. Oare Dumnezeu a ştiut ce lucru firav poate fi cuvântul? Ce subţirel, ce uşor de şters din neglijenţă?
Poate că asta i s-a întâmplat Laurei – a împins-o efectiv în prăpastie. Cuvintele pe care se bazase, clădind pe ele castele din cărţi de joc, crezându-le solide, se răsturnaseră şi îşi arătaseră mijlocul găunos, şi apoi se îndepărtaseră în zbor de ea ca atâta hârtie aruncată la coş.
Dumnezeu. Încredere. Sacrificiu. Dreptate.
Credinţă. Speranţă. Iubire.
Fără să mai vorbim de soră. Ei bine, da. Asta-i întotdeauna.
În dimineaţa de după ceaiul meu cu Laura de la cofetăria Diana, m-am învârtit pe lângă telefon. Orele treceau: nici un cuvânt. Aveam o întâlnire la prânz, cu Winifred şi două
membre ale comitetului ei, la Curtea arcadiană. Întotdeauna era bine să te ţii de planurile aranjate cu Winifred – altfel devenea curioasă – aşa că m-am dus.
Am vorbit despre cea mai nouă întreprindere a lui Winifred, un cabaret în ajutorul militarilor răniţi. Aveau să
fie cântece şi dansuri, şi nişte fete pregăteau un program de 584
- MARGARET ATWOOD -
cancan, aşa că toate trebuia să ne suflecăm mânecile şi să