Didona era blondă; în restul poveştii mi se păruse mai degrabă brunetă.
— Cine e Zeul Morţii? De ce îi trebuie părul?
— Destul cu părul! am spus. Am terminat cu latina. Acum să terminăm cu franceza. Domnul Erskine ne-a dat prea mult, ca de obicei. Acum: Il ne faut pas toucher aux idoles: la dorure en reste aux mains.
— Ce zici de: nu deranja zeii falşi, ai să iei toată vopseaua aurie pe mâini?
— Nu e nimic despre vopsea.
— Dar asta înseamnă realitate.
— Îl cunoşti pe domnul Erskine. Nu-i pasă ce înseamnă.
— Îl urăsc pe domnul Erskine. Aş vrea să se întoarcă
domnişoara Violenţă.
— Şi eu. Aş vrea să se întoarcă mama.
— Şi eu.
Domnul Erskine nu avusese o părere grozavă despre această traducere din latină a Laurei. O tăiase toată cu creionul roşu.
Cum să descriu puţul de durere în care cădeam acum? Nu pot să-l descriu, aşa că n-am să încerc.
Am frunzărit celelalte caiete. Istorie era gol, cu excepţia fotografiei pe care Laura o lipise în el – ea şi cu Alex Thomas la picnicul fabricii de nasturi, amândoi coloraţi acum în galben deschis cu detaşata mea mână albastră furişându-se spre ei pe pajişte. Geografie nu conţinea decât o scurtă
descriere a Port Ticonderoga, pe care o hotărâse domnul Erskine. „Acest oraş de mărime medie este situat la 594
- MARGARET ATWOOD -
confluenţa râurilor Louveteau şi Jogues şi e vestit pentru pietre şi alte lucruri”, era prima frază a Laurei. Din Franceză
fusese înlăturată toată franceza. În schimb, conţinea lista cu cuvinte ciudate lăsată de Alex Thomas în podul nostru, şi pe care – am descoperit acum – Laura nu o arsese, la urma urmei. Ancorin, berel, carchineal, diamit, ebonort… O limbă
străină, adevărat, dar una pe care am învăţat să o înţeleg mai bine decât am înţeles vreodată franceza.
Matematică avea o lungă coloană de numere, unele dintre ele cu cuvinte în dreptul lor. Mi-a luat câteva minute să îmi dau seama ce fel de numere erau. Erau date. Prima dată
coincidea cu întoarcerea mea din Europa, ultima era cu aproximativ trei luni înainte de plecarea Laurei la BellaVista.
Cuvintele erau acestea:
Avilion, nu. Nu. Nu. Sunnyside. Nu. Xanadu, nu. Nu.
Queen Mary, nu nu. New York, nu. Avilion. Nu la început.
Water Nixie, X. „Ameţit.”
Toronto iarăşi. X
X. X. X. X.
O.
Asta era toată povestea. Totul era cunoscut. Fusese tot timpul acolo, chiar sub ochii mei. Cum am putut să fiu aşa de oarbă?
Nu Alex Thomas, aşadar. Niciodată Alex. Pentru Laura, Alex aparţinea altei dimensiuni a spaţiului.
595
- ASASINUL ORB -
Victoria vine şi pleacă
După ce m-am uitat prin caietele Laurei, le-am pus la loc în sertarul cu ciorapi. Totul era cunoscut, dar nimic nu putea fi dovedit. Asta era limpede.
Dar întotdeauna există mai multe feluri în care să jupoi o pisică, cum spunea Reenie. Dacă nu poţi să treci prin, ocoleşti.
Am aşteptat până după înmormântare, şi apoi am mai aşteptat o săptămână. Nu voiam să acţionez prea pripit. Mai bine să fii sigur decât să-ţi pară rău, mai spunea Reenie. O
axiomă îndoielnică: de foarte multe ori sunt ambele.
Richard a plecat într-o călătorie la Ottawa, o călătorie importantă la Ottawa. Oameni cu funcţii înalte ar putea pune întrebări, a insinuat el; dacă nu acum, atunci curând.
I-am spus, şi i-am spus şi lui Winifred, că am să profit de acest prilej să plec la Port Ticonderoga cu cutia argintie cu cenuşa Laurei. Trebuia să împrăştii această cenuşă, am spus, şi să mă îngrijesc de inscripţionarea pe cubul monumental al familiei Chase. Totul aşa cum se cuvine.
— Nu te învinui, a spus Winifred, sperând că tocmai asta fac – dacă mă învinuiam destul, nu mai ajungeam să