prezentăm opera acestei tinere şi talentate scriitoare, în prima ei înflorire uluitoare.
Deasupra era fotografia Laurei, o reproducere proastă: o făcea să arate pătată de muşte. Cu toate astea, era ceva.
Când a ieşit cartea, la început a fost tăcere. Era o carte foarte mică, în definitiv, şi mai deloc un material de best-seller: şi cu toate că a fost bine primită în cercurile criticilor din New York şi Londra, nu a făcut mare vâlvă aici, nu la început. Apoi moraliştii au pus mâna pe ea, şi au intrat în acţiune predicatorii de amvon şi ţaţele locale, şi a început tărăboiul. Odată ce muştele de hoit au făcut legătura – Laura era cumnata moartă a lui Richard Griffen – au împânzit toată
povestea ca o urticarie. La vremea aceea, Richard avea stocul lui de inamici politici. Insinuările au început să curgă.
Povestea că Laura se sinucisese, atât de eficient înăbuşită
la vremea respectivă, a ieşit iarăşi la suprafaţă. Oamenii vorbeau, nu doar în Port Ticonderoga, ci şi în cercuri care contau. Dacă o făcuse, de ce? Cineva a dat un telefon anonim – oare cine putea să fie? – şi BellaVista a intrat în peisaj. Mărturia unui fost angajat (bine plătit, s-a spus, de unul dintre ziare) a dus la o investigare completă a practicilor mai necurate de acolo, a cărei urmare a fost săparea curţii 605
- ASASINUL ORB -
din spate şi închiderea întregului stabiliment. I-am studiat cu interes fotografiile: fusese conacul unuia dintre baronii cherestelei înainte să devină clinică, şi se spunea că are nişte vitralii destul de frumoase în sufragerie, deşi nu atât de frumoase ca ale Avilionului.
A existat o corespondenţă între Richard şi director, care a fost deosebit de dăunătoare.
Când şi când Richard mai apare în gând sau în vis. E
cărunt, dar are un luciu irizat, ca uleiul pe o băltoacă. Îmi aruncă o privire dubioasă. Încă o stafie plină de reproşuri.
Cu puţin înainte ca ziarele să anunţe retragerea lui din politica la vârf, am primit un telefon de la el, primul de la plecarea mea. Era furios şi înnebunit totodată. I se spusese că din cauza scandalului nu mai putea fi considerat candidat la şefie, şi acum oamenii care contau nu îi mai răspundeau la telefon. Era tratat cu spatele. Era împins la o parte cu brutalitate. Făcusem asta intenţionat, a spus el, să-l ruinez.
— Ce am făcut? am întrebat. Nu eşti ruinat. Eşti încă
foarte bogat.
— Cartea aia! a spus el. M-ai sabotat! Cât a trebuit să
plăteşti ca să fie publicată? Nu pot să cred că Laura a scris mizeria aia – gunoiul ăla!
— Nu vrei să crezi, pentru că erai nebun după ea. Nu poţi să admiţi posibilitatea că în tot timpul cât ai avut cu ea murdara aventură extraconjugală, ea împărţea patul cu alt bărbat – unul pe care îl iubea, pe când pe tine nu. Sau presupun că asta înseamnă cartea, nu-i aşa?
— A fost comunistul ăla, nu? Jigodia aia împuţită de la picnic!
Richard trebuie să fi fost foarte supărat: de regulă, rareori vorbea aşa urât.
— De unde să ştiu? am spus. N-am spionat-o. Dar sunt de acord cu tine, a început la picnic.
Nu i-am spus că fuseseră două picnicuri în care fusese implicat Alex: unul cu Laura, şi al doilea, un an mai târziu, 606
- MARGARET ATWOOD -
fără ea, după ce mă întâlnisem întâmplător cu Alex pe Queen Street, în ziua aceea. Cel cu ouă fierte tare.
— O făcea de ciudă, a spus Richard. Nu făcea decât să se răzbune pe mine.
— Asta nu m-ar mira, am spus. Trebuie să te fi urât. De ce n-ar fi făcut-o? Mai ales că ai violat-o.
— Nu-i adevărat! N-am făcut nimic fără consimţământul ei!
— Consimţământ? Aşa numeşti tu asta? Eu aş numi-o şantaj.
Mi-a închis telefonul. Era o trăsătură de familie. Când sunase mai înainte ca să mă facă albie de porci, Winifred făcuse la fel.
Apoi Richard a dispărut, şi pe urmă a fost găsit în Water Nixie – în fine, ştii toate astea. Trebuie să se fi furişat în oraş, să se fi furişat pe domeniul Avilionului, să se fi furişat pe barcă, care, apropo, era în hangarul de bărci şi nu legată de ponton, cum greşit s-a scris în ziare. Asta a fost o muşamalizare: un cadavru într-o barcă pe apa e un lucru destul de normal, dar unul într-un hangar de bărci e ciudat.
Winifred nu a vrut să se creadă că Richard se sonase.
Atunci, ce s-a întâmplat de fapt? Nu ştiu. Odată ce el a fost localizat, Winifred şi-a asumat comanda evenimentelor şi le-a prezentat în cea mai bună lumină. Un atac cerebral a fost povestea ei. Totuşi a fost găsit cu cartea alături. Asta ştiu, pentru că Winifred mi-a telefonat într-o stare de isterie şi aşa mi-a spus.
— Cum ai putut să-i faci asta? a spus ea. I-ai distrus cariera politică, şi apoi i-ai distrus amintirile despre Laura. A iubit-o! A adorat-o! Cum ar fi putut să suporte moartea ei?
— Mă bucur să aud că a avut nişte remuşcări, am spus cu răceală. Nu pot să spun că, la vremea respectivă, am observat vreuna.
607
- ASASINUL ORB -
Winifred a dat vina pe mine, fireşte. După aceea, a fost un război pe faţă. Mi-a făcut cel mai rău lucru la care m-aş fi putut gândi. Mi-a luat-o pe Aimee.
Presupun că ţi s-a predat evanghelia după Winifred. În versiunea ei, eu am fost o alcoolică, o otreapă, o târfă, o mamă rea. Nu mă îndoiesc că, odată cu trecerea timpului, am devenit, în gura ei, o hoaşcă nenorocită, o zgripţuroaică
nebună, o vânzătoare de gunoaie mizerabile. Totuşi, mă
îndoiesc să-ţi fi spus vreodată că eu l-am omorât pe Richard.
Dacă ţi-ar fi spus asta, ar fi trebuit să-ţi spună şi de unde i-a venit ideea.