Gunoaie ar fi fost o calomnie. E drept că am cumpărat ieftin şi am vândut scump – dar cine nu o face, în branşa antichităţilor? – dar aveam ochi bun şi niciodată n-am silit pe nimeni să cumpere. A existat o perioadă de băut în exces
– recunosc – dar nu înainte de plecarea lui Aimee. Cât despre bărbaţi, au existat şi câţiva dintre aceştia. Niciodată nu a fost vorba de iubire, a fost mai degrabă un fel de bandajare periodică. Eram izolată de totul din jur, incapabilă să ajung cu mâna, să ating; în acelaşi timp, mă simţeam jupuită de vie. Aveam nevoie de alinarea altui trup.
Am evitat orice bărbat din fostele mele cercuri sociale, deşi câţiva dintre aceştia şi-au făcut apariţia, precum musculiţele beţive, de îndată ce au aflat de starea mea solitară şi, posibil, mizerabilă. Astfel de bărbaţi ar fi putut fi îndemnaţi de Winifred, şi fără îndoială au fost. Am rămas la străini, am făcut incursiuni în orăşelele şi oraşele din vecinătate în căutare de ceea ce se cheamă acum colecţionabili. Nu mi-am dat niciodată numele adevărat. Dar până la urmă, Winifred a fost prea perseverentă pentru mine. Tot ce îi trebuia era un bărbat, şi l-a găsit. Fotografiile uşii camerei de motel, intrările, ieşirile; semnăturile contrafăcute din registru; mărturia proprietarului, care primise cu bucurie banii. Ai putea să te lupţi la tribunal, dar eu te-aş sfătui să nu o faci, a spus avocatul meu. Vom încerca să obţinem drepturi de vizită, 608
- MARGARET ATWOOD -
asta e tot ce poţi să speri. Le-ai pus în mână muniţia, şi aufolosit-o. Nici el nu mă vedea cu ochi buni, nu din cauza turpitudinii mele morale, ci a stângăciei mele.
În testamentul său, Richard o desemnase pe Winifred ca tutore al lui Aimee, precum şi unic administrator al deloc neînsemnatei moşteniri a lui Aimee. Aşa că a obţinut şi asta.
Cât despre carte, Laura nu a scris un cuvânt din ea. Însă
probabil că ştii asta de ceva timp. Am scris-o eu, în lungile mele seri de singurătate, când îl aşteptam pe Alex să se întoarcă, şi apoi după aceea, când am ştiut că nu avea s-o facă. Nu m-am gândit că ce fac eu este literatură – am scris pur şi simplu. Ce îmi aminteam şi, de asemenea, ce îmi imaginam, tot adevărat şi asta. Consideram că nu fac decât să consemnez. O mână fără trup, care mâzgăleşte pe un perete.
Voiam un memorial. Aşa a început. Pentru Alex, dar şi pentru mine.
De la asta până la a o numi pe Laura drept autoare nu a fost un salt mare. S-ar putea să hotărăşti că am făcut-o din laşitate, sau din lipsă de curaj – nu m-am dat în vânt niciodată după lumina reflectoarelor. Sau din simplă
prudenţă: numele meu ar fi garantat pierderea lui Aimee, pe care oricum am pierdut-o. Gândindu-mă însă mai bine, nu am făcut decât dreptate, pentru că nu pot să spun că Laura nu a scris un cuvânt. Practic, lucrul acesta este corect, dar în alt sens – în sens spiritual, cum l-ar fi numit Laura – ai putea spune că a fost colaboratoarea mea. Adevărata autoare nu a fost niciuna dintre noi: pumnul e mai mult decât suma degetelor lui.
Mi-o amintesc pe Laura, când avea zece sau unsprezece ani, stând la biroul bunicului, în biblioteca de la Avilion.
Avea în faţă o foaie de hârtie, şi era ocupată cu aranjarea locurilor în Rai.
— Iisus stă la dreapta lui Dumnezeu, a spus ea, aşa că
cine stă la stânga lui Dumnezeu?
609
- ASASINUL ORB -
— Poate că Dumnezeu nu are mână stângă, am spus, ca s-o necăjesc. Sau poate că şi-a pierdut mâna stângă într-un război.
— Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi avem mână stângă, aşa că şi Dumnezeu trebuie să aibă. S-a uitat pe schiţă, rozând capătul creionului. Ştiu! a spus ea. Masa trebuie să fie rotundă! În felul acesta fiecare stă la dreapta celuilalt, de jur împrejur.
— Şi invers, am spus.
Laura a fost mâna stângă a mea, şi eu a ei. Am scris împreună cartea. E o carte stângace. De asta, oricum te-ai uita la ea, una dintre noi e mereu ascunsă vederii.
Când am început această relatare a vieţii Laurei – a vieţii mele – habar n-aveam de ce o scriu, sau cine speram să o citească, odată terminată. Dar acum îmi este limpede. O
scriam pentru tine, scumpă Sabrina, pentru că tu eşti cea –
singura – care are nevoie de ea acum.
Cum Laura nu mai e cine credeai că e, nici tu nu mai eşti cine crezi că eşti. Asta poate să fie un şoc, dar poate să fie şi o uşurare. De exemplu, nu eşti deloc rudă cu Winifred, şi nici cu Richard. N-ai în tine niciun grăunte de Griffen: în privinţa asta, ai mâinile curate.
Adevăratul tău bunic a fost Alex Thomas, şi cât despre cine a fost tatăl lui, ei bine, posibilităţile sunt nelimitate.
Bogat, sărac, cerşetor, sfânt, douăzeci de ţări de origine, o duzină de hărţi radiate, o sută de sate făcute una cu pământul – alege. Moştenirea ta de la el este tărâmul speculaţiilor infinite. Eşti liberă să te reinventezi după plac.
610
- MARGARET ATWOOD -
XV
611
- ASASINUL ORB -
Asasinul orb
Epilog: Cealaltă mână
Ea are o singură fotografie a lui, una alb-negru. O
păstrează cu grijă, pentru că e aproape tot ce i-a rămas de la el. Fotografia este cu ei doi, ea şi acest bărbat, la un picnic.
Picnic scrie pe spate – fără numele lui sau al ei, doar picnic.
Ştie numele, nu are nevoie să le scrie.
Stau aşezaţi sub un pom; trebuie să fi fost un măr. Ea are o fustă largă, strânsă în jurul genunchilor. Era o zi foarte călduroasă. Dacă ţine mâna deasupra fotografiei, încă mai simte dogoarea urcând din ea.
El poartă o pălărie de culoare deschisă, care îi ascunde parţial faţa. Ea e pe jumătate întoarsă spre el, zâmbind cum nu îşi aminteşte să mai fi zâmbit cuiva de atunci. În fotografie, pare foarte tânără. Şi el zâmbeşte; dar ţine mâna ridicată între el şi aparatul de fotografiat, ca şi cum l-ar respinge. Ca şi cum ar împiedica-o pe ea, în viitor, să se uite la ei. Ca şi cum ar apăra-o. Între degetele lui e chiştocul unei ţigări.