Avea accent străin, dar era de aici: era de naţionalitate tânără. Eu sunt cea străină acum.
Cel mai nou mesaj era scris cu marker auriu: Nu poţi să
ajungi în Rai fără Iisus. Adnotatorii fuseseră deja la treabă: Iisus fusese tăiat şi deasupra, cu negru, fusese scris Moarte.
Iar sub asta, cu verde: Raiul e într-un grăunte de nisip.
Blake13.
Şi dedesubt, cu portocaliu: Raiul e pe planeta Xenor. Laura Chase.
Alt citat greşit.
Războiul s-a sfârşit oficial în prima săptămână din mai –
războiul din Europa, adică. Ceea ce era singura parte a lui care ar fi avut legătură cu Laura.
O săptămână mai târziu a dat telefon. A telefonat dimineaţa, la o oră după micul dejun, când trebuie să fi ştiut că Richard nu era acasă. Nu i-am recunoscut glasul, renunţasem s-o mai aştept. La început am crezut că e femeia de la croitorie.
13 William Blake, poet englez (1751 – 1827).
574
- MARGARET ATWOOD -
— Eu sunt, a spus.
— Unde eşti? am întrebat cu prudenţă.
Trebuie să îţi aduci aminte că la data asta era pentru mine o cantitate necunoscută – poate o constantă îndoielnică.
— Sunt aici, a spus ea. În oraş.
Nu a vrut să-mi spună unde stătea, dar a numit un colţ de stradă de unde puteam s-o iau mai târziu, în acea după-amiază. În cazul acesta puteam să bem un ceai, am spus.
Aveam de gând s-o duc la cofetăria Diana. Era un loc sigur, era retras, şi servea în majoritate femei. Eram cunoscută
acolo. Am spus că am să vin cu maşina.
— Oh, acum ai maşină?
— Mai mult sau mai puţin.
Am descris-o.
— Sună ca un car de luptă, a spus ea, voioasă.
Laura era în colţul străzilor King şi Spadina, chiar unde a spus că va fi. Nu era cel mai plăcut cartier, dar nu părea deranjată de asta. Am claxonat, ea mi-a făcut cu mâna, apoi a venit şi a urcat în maşină. M-am aplecat spre ea şi am sărutat-o pe obraz. Imediat m-am simţit trădătoare.
— Nu-mi vine să cred că eşti cu adevărat aici, i-am spus.
— Dar iată-mă-s.
Dintr-odată mi-a venit să plâng; ea părea indiferentă.
Obrazul ei fusese foarte rece, totuşi. Rece şi slab.
— Sper că nu i-ai spus nimic lui Richard despre faptul că
sunt aici, a zis ea. Sau lui Winifred, a adăugat, pentru că e acelaşi lucru.
— N-aş fi făcut asta, am zis.
Ea nu a spus nimic.
Deoarece conduceam, nu puteam să mă uit la ea direct. A trebuit să aştept până am parcat maşina, apoi până am intrat în cofetăria Diana, şi apoi până ne-am aşezat faţă în faţă. În sfârşit am putut să o văd toată, direct.
Era şi nu era Laura pe care o ţineam eu minte. Mai matură, desigur – amândouă eram – dar mai era ceva. Era 575
- ASASINUL ORB -
îngrijit îmbrăcată, chiar auster, cu o rochie cu cordon, de un albastru sobru, cu corsaj plisat şi nasturi mici în faţă; avea părul strâns la spate într-un coc sever. Părea împuţinată, căzută în ea, lipsită de culoare, dar în acelaşi timp translucidă – de parcă în pielea ei, din interior, erau bătute ţintişoare de lumină, de parcă ieşeau din ea, într-o ceaţă
ţepoasă, ghimpi de lumină, ca un ciulin ţinut în soare.
Efectul e greu de descris. (Nici nu trebuie să ai mare încredere în asta: vederea mea deja slăbea, deja aveam nevoie de ochelari, deşi n-o ştiam încă. Lumina ceţoasă din jurul Laurei putea să fie doar un defect de vedere.) Am comandat. Ea a vrut cafea în loc de ceai. Cafeaua era proastă, am avertizat-o – nu puteai bea cafea bună într-un loc ca acesta, din pricina războiului. Dar ea a spus:
— Sunt obişnuită cu cafeaua proastă.