— Şi treptele din faţă, spune el. Una ar trebui desprinsă –
pusă alta nouă în loc. Ai lăsat-o prea mult aşa, intră apă şi putrezeşte. Poate un baiţ, pentru verandă, e mai bine pentru lemn. Am putea pune altă fâşie de culoare pe marginea treptelor, ca lumea să vadă mai bine. Aşa cum e acum ar putea să calce greşit şi să se lovească. Walter foloseşte noi din curtoazie, şi prin lume vrea să spună eu. Treapta aia nouă pot s-o pun azi, mai târziu, adaugă.
— Ai să te uzi tot, am spus. Buletinul meteo spune că o să
fie tot aşa.
— Ba nu, o să se însenineze.
Nici măcar nu s-a uitat la cer.
Walter a plecat să aducă cele necesare – nişte scânduri, presupun – iar eu mi-am petrecut acest timp întinsă pe canapeaua din salonaş ca o vaporoasă eroină de roman uitată în paginile propriei cărţi şi lăsată să îngălbenească şi să mucegăiască şi să se fărâmiţeze precum cartea însăşi.
O imagine morbidă, ar spune Myra.
Ce altceva propui? aş replica.
Realitatea e că inima mea îşi face iarăşi de cap. Îşi face de cap, o frază ciudată. Aşa spun oamenii ca să minimalizeze gravitatea stării lor. Asta insinuează că partea supărătoare (inima, stomacul, ficatul şi ce-o mai fi) este un copil neastâmpărat, capricios, care poate fi adus pe calea cea bună cu o palmă sau un cuvânt aspru. Totodată, că aceste 564
- MARGARET ATWOOD -
simptome – aceste tremolouri şi dureri, aceste palpitaţii –
sunt doar teatru, şi că organul în cauză va înceta curând să
facă giumbuşlucuri şi să se dea în spectacol, şi îşi va relua existenţa placidă, în culise.
Doctorul nu e mulţumit. Bombăne despre teste şi explorări şi despre drumuri la Toronto unde stau la pândă specialiştii, cei puţini care n-au fugit după păşuni mai verzi. Mi-a schimbat pilulele, a adăugat încă una la arsenal. Ba chiar a sugerat posibilitatea unei operaţii. Ce ar implica, am întrebat, şi ce ar realiza? Prea multe din una, cum se dovedeşte, şi nu destul din cealaltă. Bănuieşte că doar un element cu totul nou – termenul lui, de parcă am vorbi despre un spălător de vase – va rezolva problema, în plus, ar trebui să stau la rând, aşteptând elementul altcuiva, unul de care nu mai e nevoie. Spus pe şleau, inima altcuiva, smulsă
din vreun tinerel: n-ai vrea să montezi una bătrână, şubredă
şi zbârcită ca cea pe care intenţionezi s-o arunci. Ce vrei tu este ceva proaspăt şi zemos.
Dar cine ştie de unde se iau acele lucruri? De la copiii străzii din America Latină, bănuiesc; sau aşa umblă zvonul cel mai paranoid. Inimi furate, inimi vândute pe piaţa neagră, smulse dintre coaste rupte, calde şi sângerânde, oferite zeului fals. Care e zeul fals? Noi. Noi şi banii noştri.
Asta spunea Laura. Să nu te atingi de banii ăia, spunea Reenie. Nu ştii pe unde au fost.
Aş putea trăi cu conştiinţa împăcată ştiind că port inima unui copil mort?
Dar dacă nu, ce fac?
Te rog să nu confunzi cu stoicismul această angoasă
dezlânată. Îmi iau pilulele, îmi fac plimbările şovăitoare, dar nu pot să fac nimic împotriva groazei.
După masa de prânz – o bucată de brânză tare, un pahar cu lapte dubios, un morcov fleşcăit, Myra neîndeplinindu-şi săptămâna asta sarcina, pe care şi-a asumat-o singură, de a-mi aproviziona frigiderul – Walter s-a întors. A măsurat, a 565
- ASASINUL ORB -
tăiat cu ferăstrăul, a dat cu ciocanul, apoi a bătut la uşa din spate că îi pare rău pentru zgomot, dar că acum totul e în regulă.
— Ţi-am făcut o cafea, am spus.
Ăsta e un ritual în aceste prilejuri de aprilie. O afumasem de data asta? Nu conta. Era obişnuit cu a Myrei.
— Nu refuz.
Şi-a scos cu grijă cizmele de cauciuc şi le-a lăsat pe veranda din spate – Myra l-a instruit bine, nu are voie să
care ceea ce numeşte ea mizeria lui pe ceea ce numeşte ea covoarele ei – apoi a venit în vârful picioarelor, în ciorapii lui imenşi, în bucătărie, a cărei pardoseală este acum, mulţumită frecatului şi lustruitului femeii Myrei, la fel de lucioasă şi înşelătoare ca un gheţar. Înainte avea o utilă
pojghiţă adezivă pe ea, o acumulare de praf şi murdărie ca un strat subţire de clei, dar nu mai are. Chiar ar trebui să
presar pietriş, altfel am să alunec pe ea şi am să mă rănesc.
Imaginea lui Walter mergând în vârful picioarelor a fost o încântare – un elefant mergând pe ouă. A ajuns la masa de bucătărie, şi-a pus pe ea mănuşile de lucru din piele galbenă, care arătau acolo ca nişte labe uriaşe.
— Mănuşi noi, am spus.
Erau atât de noi încât mai că străluceau. Şi nici nu aveau vreo zgârietură pe ele.
— Myra a făcut rost de ele. Tipul care stă cu trei străzi mai încolo şi-a retezat vârfurile degetelor cu un ferăstrău de traforaj, şi ea se frământă toată, din pricina asta, de grijă că
am să fac la fel, sau mai rău. Dar tipul ăla e un tolomac, s-a mutat aici din Toronto, pardon de expresie dar nu trebuia lăsat să se prostească cu ferăstraiele, putea să-şi reteze capul, şi nici n-ar fi fost mare pierdere pentru omenire. I-am spus Myrei că trebuie să-ţi lipsească o doagă ca să faci o ispravă ca asta, şi oricum eu n-am ferăstrău de traforaj. Dar ea oricum mă face să car afurisitele de mănuşi. De fiecare dată când ies pe uşă, strigă „Hei, uite-ţi mănuşile”.
— Ai putea să le pierzi, am spus.
566