- MARGARET ATWOOD -
— Ar cumpăra altele, a spus el, posomorât.
— Lasă-le aici. Spune că le-ai uitat şi că ai să le iei mai târziu. Pe urmă nu le mai iei, şi gata.
M-am imaginat în nopţile de singurătate, ţinând una dintre mâinile de piele, părăsite ale lui Walter: ar fi un fel de companie. Jalnic. Poate ar trebui să cumpăr o pisică sau un câine mic. Ceva cald şi necritic şi cu blană – un tovarăş care să mă ajute să stau de veghe noaptea. Avem nevoie de prezenţa ghemuită a unui mamifer: prea multă singurătate dăunează vederii. Dar dacă mi-aş lua aşa ceva, mai mult ca sigur aş călca pe el şi mi-aş frânge gâtul.
Gura lui Walter a tremurat, vârfurile dinţilor de sus s-au arătat: era un rânjet.
— Marile spirite se întâlnesc, aşa-i? a spus el. Atunci poate ai putea să arunci la gunoi porcăriile, întâmplător intenţionat.
— Eşti un pezevenghi, Walter, am spus.
Walter a rânjit mai tare, a turnat cinci linguri de zahăr în cafea, a dat-o pe gât, apoi şi-a pus ambele mâini pe masă şi s-a înălţat în aer ca un obelisc ridicat cu frânghii. În acea mişcare am anticipat care avea să fie ultima lui acţiune legată de mine: va ridica un capăt al sicriului meu.
Şi el ştie asta. Se ţine aproape. Nu degeaba e om bun la toate. Nu va face caz, nu mă va scăpa, va avea grijă să
călătoresc în siguranţă plană, orizontală în acest ultim scurt voiaj al meu. „Hopa sus cu ea!” va spune. Şi voi fi hopa sus.
Lugubru. O ştiu; şi sentimental totodată. Dar te rog să fii îngăduitoare cu mine. Muribunzilor li se permite o anumită
libertate, precum copiilor de ziua lor.
567
- ASASINUL ORB -
Focurile casei
Aseară m-am uitat la ştirile de la televizor. Nu trebuia să
fac asta, face rău la digestie. Undeva e un alt război, unul căruia i se spune minor, deşi bineînţeles că nu e minor pentru oricine se întâmplă să fie prins în el. Aceste războaie au un aspect generic – bărbaţii în echipament de camuflaj, cu basmale peste gură şi nas, trombele de fum, clădirile devastate, civilii distruşi, care plâng. Mame fără de număr, cărând copii neputincioşi, fără de număr, cu feţe pătate de sânge; bătrâni uluiţi, fără de număr. Tinerii sunt duşi şi omorâţi, cu intenţia de a împiedica răzbunarea, aşa cum au făcut grecii în Troia. Şi scuza lui Hitler pentru uciderea pruncilor evrei, din câte îmi amintesc.
Războaiele izbucnesc şi se sting, dar pe urmă răbufneşte unul în altă parte. Casele sunt sparte ca ouăle, conţinutul lor e incendiat sau furat sau călcat vindicativ în picioare; refugiaţii sunt nimiciţi din avioane. Într-un milion de beciuri, uluita familie regală înfruntă plutonul de execuţie; nestematele cusute în corsetele lor nu îi vor salva. Soldaţii lui Irod patrulează pe o mie de străzi; în casa de alături, Napoleon o şterge cu argintăria. În urma unei invazii, a oricărei invazii, şanţurile se umplu de femei violate. Pentru a fi cinstiţi, şi bărbaţi violaţi. Copii violaţi, pisici şi câini violaţi.
Lucrurile pot scăpa de sub control.
Dar nu aici; nu în această răstoacă blândă, anostă; nu în Port Ticonderoga, în ciuda câtorva consumatori de droguri din parcuri, în ciuda spargerilor ocazionale, în ciuda cadavrului ocazional găsit plutind la praguri. Aici, noi ne vedem neclintiţi de ale noastre, bând paharul cu lapte sau ceaiul de la culcare, ronţăind gustările de la ora culcării, uitându-ne la lume ca printr-un vizor secret, şi când ne saturăm de ea, obturăm vizorul. Gata cu secolul al douăzecilea, spunem în timp ce urcăm la etaj. Dar se aude un muget îndepărtat, ca un val de flux ce goneşte spre ţărm.
Iată că vine secolul al douăzeci şi unulea, trecând pe 568
- MARGARET ATWOOD -
deasupra capului ca o navă spaţială plină cu extratereştri cu ochi de şopârlă neîndurători, sau un pterodactil de metal.
Mai devreme sau mai târziu ne va adulmeca şi, cu ghearele lui de fier, va smulge acoperişurile micilor noastre vizuini şubrede, şi atunci vom fi şi noi la fel de goi şi înfriguraţi şi înfometaţi şi bolnavi şi neajutoraţi ca restul.
Iartă această divagaţie. La vârsta mea îţi îngădui aceste viziuni apocaliptice. Spui: Sfârşitul lumii e aproape. Te minţi –
Mă bucur că n-am să mai fiu aici ca să-l văd – când de fapt nimic nu ţi-ar plăcea mai mult, atâta timp cât poţi să te uiţi la el pe micul vizor secret, atâta timp cât nu vei fi implicat.
Dar de ce să-ţi baţi capul cu sfârşitul lumii? Sfârşitul lumii e în fiecare zi, pentru cineva. Timpul creşte şi creşte, şi când ajunge la nivelul ochilor tăi te îneci.
Ce s-a întâmplat pe urmă? O clipă am pierdut firul, mi-e greu să-mi aduc aminte, dar apoi îmi amintesc. A fost războiul, bineînţeles. Nu eram pregătiţi pentru el, însă în acelaşi timp ştiam că mai fuseserăm acolo. Era aceeaşi înfrigurare, înfrigurare care venea rostogolindu-se ca o ceaţă, înfrigurarea în care m-am născut eu. Ca şi atunci, totul era cuprins de o nelinişte cutremurătoare – scaunele, mesele, străzile şi felinarele din stradă, cerul, aerul. Peste noapte, porţiuni întregi din ceea ce era admis ca fiind realitate au dispărut pur şi simplu. Asta se întâmplă când e război.
Dar tu eşti prea tânără ca să ţii minte despre care război este vorba. Fiecare război e războiul pentru cei care l-au trăit.
Cel la care mă refer s-a pornit la începutul lui septembrie 1939, şi a ţinut până… Ei bine, scrie în cărţile de istorie. Poţi să cauţi în ele.
Întreţineţi focurile casei era unul dintre vechile sloganuri din vremea războiului. Ori de câte ori auzeam asta, îmi imaginam o hoardă de femei cu părul în vânt şi ochi scânteietori, care îşi croiau drum pe furiş, câte una sau câte două, la lumina lunii, şi dădeau foc propriilor case.
569
- ASASINUL ORB -
În lunile de dinaintea începerii războiului, căsnicia mea cu Richard şchiopăta deja, deşi s-ar putea spune că a şchiopătat chiar de la început. Pierdusem o sarcină, şi apoi încă una. În ceea ce îl privea, Richard avusese o amantă şi apoi încă una, sau aşa am bănuit eu – lucru inevitabil (avea să spună mai târziu Winifred), ţinând cont de starea fragilă a sănătăţii mele şi de nevoile lui Richard. Pe vremea aceea bărbaţii aveau nevoi stringente; erau numeroase aceste nevoi; trăiau ascunse în cotloanele întunecate ale fiinţei bărbatului, şi din când în când prindeau forţă şi ieşeau la atac, ca o invazie de şobolani. Atât de viclene şi puternice erau ele încât nu te puteai aştepta ca un bărbat adevărat să
le învingă. Asta era doctrina, conform lui Winifred, şi – ca să
fiu cinstită – şi a multor altora.
Aceste amante ale lui Richard erau (am presupus) secretarele lui – mereu foarte tinere, mereu drăguţe, mereu fete la locul lor. Le angaja de cum terminau universitatea. O
vreme, mă tratau cu un aer patronal, enervant, la telefon, când îl sunam la birou. În plus, erau expediate să cumpere daruri pentru mine şi să comande flori. Lui îi plăcea ca ele să-şi cunoască bine locul: eu eram nevasta oficială, şi nu avea nicio intenţie să divorţeze de mine. Bărbaţii divorţaţi nu ajungeau lideri ai ţărilor lor, nu pe vremea aceea. Această
situaţie îmi conferea o anumită putere, dar era putere numai dacă nu o exercitam. În realitate, era putere numai dacă mă
prefăceam că nu ştiu nimic. Ameninţarea care atârna asupra lui era că aş putea afla; că aş putea deschide ce era deja un secret deschis, eliberând tot felul de răuri.