şi vânzătorii de ziare şi beţivii matinali. Acolo vor mânca şi veteranii, tot mai mulţi pe măsură ce trec lunile: bărbaţi fără
mâini, picioare, braţe, ochi, urechi. Va dori să stea de vorbă
cu ei, dar nu o va face fiindcă orice interes din partea ei sigur ar fi greşit înţeles. Ca de obicei, corpul ei va sta în calea liberei exprimări. De aceea, doar va trage cu urechea.
În cafenea se va vorbi despre sfârşitul războiului, care toţi spun că se apropie. Va fi doar o chestiune de timp, vor spune, până ca totul să se isprăvească şi băieţii să se întoarcă. Bărbaţii care vor spune asta nu se vor cunoaşte între ei, dar oricum vor schimba astfel de comentarii, pentru că perspectiva victoriei îi va face vorbăreţi. În aer va fi un alt sentiment, în parte de optimism, în parte de teamă. În orice zi de acum vaporul va veni, dar cine poate spune ce ar putea fi în el?
Apartamentul ei va fi deasupra unei băcănii, cu o chicinetă
şi o baie mică. Va cumpăra o plantă de interior – o begonie, sau dacă nu o ferigă. Va ţine minte să ude planta asta, şi nu va muri. Femeia care ţine băcănia va fi brunetă şi dolofană şi ca o mamă, şi va vorbi despre faptul că e slabă şi trebuie să
mănânce mai mult, şi despre ce trebuie făcut când ai guturai. Poate va fi grecoaică; grecoaică sau ceva de genul ăsta, cu braţe mari şi pieptănată cu cărare pe mijloc şi cu un conci la spate. Fiul şi bărbatul ei vor fi peste ocean; va avea fotografii ale lor, înrămate în lemn vopsit, colorat manual, lângă casa de marcat.
Amândouă – ea şi această femeie – vor petrece mult timp ascultând cu atenţie să audă: paşi, un telefon care sună, o bătaie în uşă. E greu să dormi în astfel de împrejurări: vor discuta despre remedii pentru insomnie. Când şi când femeia 555
- ASASINUL ORB -
îi va îndesa în mână un măr, sau o bomboană verde-acid din vasul de sticlă de pe tejghea. Asemenea daruri vor fi pentru ea mai încurajatoare decât ar sugera preţul lor mic.
De unde va şti el de unde să o ia? Acum că toate punţile ei sunt arse? Va şti, totuşi. Va afla cumva, pentru că drumurile sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor. Aşa ar trebui. Aşa trebuie.
Va coase perdele pentru ferestre, perdele galbene, culoarea canarilor sau a gălbenuşurilor de ou. Perdele vesele, ca lumina soarelui. Nu contează că nu ştie să coasă, fiindcă
femeia de jos o va ajuta. Va apreta perdelele şi le va atârna.
Va sta în genunchi cu o măturică şi va aduna excrementele de şoareci şi muştele moarte de sub chiuveta din bucătărie.
Va revopsi un set de cutii de tablă pe care le va găsi într-o prăvălie de vechituri, şi va scrie pe ele: Ceai, Cafea, Zahăr, Făină. În timp ce va face asta, va fredona în surdină. Va cumpăra un prosop nou, un set întreg de prosoape noi. Şi cearşafuri, astea sunt importante, şi feţe de pernă. Îşi va peria mult părul.
Acestea sunt lucrurile vesele pe care le va face, în timp ce îl va aştepta pe el.
Va cumpăra un radio, unul micuţ, la mâna a doua, de la casa de amanet; va asculta ştirile, ca să fie la curent cu evenimentele. Va avea şi un telefon: un telefon va fi necesar în cele din urmă, cu toate că nu o va suna nimeni, nu încă.
Uneori va ridica receptorul doar ca să audă că funcţionează.
Sau vor fi glasuri pe fir, conversând pe derivaţie. De cele mai multe ori vor fi femei, care vor discuta despre mâncare şi vreme şi cumpărături şi copii, şi despre bărbaţi care sunt altundeva.
Nimic din astea nu se întâmplă, desigur. Sau se întâmplă, dar nu astfel încât să bagi de seamă. Se întâmplă într-o altă
dimensiune a spaţiului.
556
- MARGARET ATWOOD -
Asasinul orb: Telegrama
Telegrama e înmânată în modul obişnuit, de un bărbat în uniformă neagră, a cărui faţă nu aduce veşti bune. Când sunt angajaţi pentru treaba asta, sunt învăţaţi să afişeze această expresie, rezervată dar melancolică, asemenea unui clopot trist ce bate sec. Expresia de sicriu închis.
Telegrama e într-un plic galben cu o ferestruică de celuloid, şi spune acelaşi lucru pe care îl spun mereu telegramele de acest fel – cuvintele îndepărtate, precum cuvintele unui străin, un intrus, care stă în celălalt capăt al unei încăperi lungi şi goale. Nu sunt multe cuvinte, dar fiecare cuvânt e distinct: informăm, pierdere, regretăm.
Cuvinte prudente, neutre, cu o întrebare ascunsă în spatele lor: Ce te aşteptai?
Ce e cu asta? Cine e ăsta? întreabă ea. Oh! Îmi amintesc.
E el. Bărbatul acela. Dar de ce mi-au trimis-o mie? Nu sunt cea mai apropiată rudă!
Rudă? spune unul dintre ei. A avut vreuna? Asta vrea să
fie o glumă.
Ea râde. N-are nicio legătură cu mine. Mototoleşte telegrama, pe care presupune că ei au citit-o pe furiş înainte de a i-o da. Citesc toată corespondenţa; asta se înţelege de la sine. Ea se aşază, cam prea brusc. Îmi pare rău, spune ea.
Mă simt dintr-odată foarte ciudat.
Poftim. Asta te va remonta. Bea-o până la fund, asta-i ce trebuie.
Mulţumesc. N-are legătură cu mine, totuşi e un şoc. Este ca şi cum cineva ar merge pe mormântul tău. Se cutremură.
Ia-o uşurel. Arăţi cam verde. N-o lua ca pe ceva personal.
Poate a fost o greşeală. Poate au încurcat adresele.
S-ar putea. Sau poate a fost chiar isprava lui. Poate a fost ideea lui de glumă. Era un tip ciudat, din câte îmi amintesc.
Mai ciudat decât am crezut noi. Să faci un lucru atât de mizerabil! Dacă ar fi în viaţă, l-ai putea da în judecată pentru daune.
557